La bac — examenul la matematică

O poveste de Ovi Catanescu

Cum, necum, am ajuns și la examenul de bacalaureat. Eram fericit că terminasem clasa a XII-a fără să rămân corigent. Avusesem colegi și profesori care mă ajutaseră să ajung până acolo.

Fericirea mea era însă însoțită de o mare îngrijorare: examenul oral la matematică. De fapt, dintre toate probele bacalaureatului, aceasta este cea pe care mi-o amintesc cel mai bine.

Deși eram elev într-o clasă cu profil real, eu și matematica nu fuseserăm niciodată foarte buni prieteni. Nu învățasem mai mult decât fusese necesar pentru a trece clasa, pentru că îmi făcusem alte planuri de viață, iar matematica nu făcea parte din ele.

Această strategie nu mă ajuta deloc acum, la bacalaureat.

Eram convins că nu voi putea trece examenul oral, mai ales partea de analiză matematică. Nu mai aveam timp să recuperez tot ceea ce nu învățasem în patru ani, așa că mi-am făcut un alt plan.

Am vorbit cu colegul meu Dragoș Vasiloiu și l-am rugat să mă ajute. Planul era să intru la examen în aceeași grupă cu el și cu Matheo. Dragoș urma să-mi rezolve subiectele, iar eu trebuia doar să prezint rezolvarea la tablă.

Mai rămânea o mică problemă: trebuia să-l conving pe profesorul nostru de matematică, domnul Bălăianu, să accepte acest aranjament.

M-am dus la el și i-am explicat că sunt foarte emotiv și că numai în prezența lui Dragoș și a lui Matheo îmi pot recăpăta echilibrul.

S-a uitat la mine zâmbind și mi-a spus că nu se poate. Eu eram Cătănescu, la litera C, Dragoș Vasiloiu era la V, iar Cristian Teodorescu — Matheo — la T. Conform regulamentului, trebuia să intru la examen atunci când îmi venea rândul în ordinea alfabetică, mai ales că din comisie făcea parte și un inspector.

I-am spus că înțeleg foarte bine, dar că, dacă nu intru împreună cu Dragoș și Matheo, din cauza emoțiilor nu voi putea trece examenul.

Nu mai știu dacă eu, Dragoș sau altcineva l-a convins până la urmă, dar domnul Bălăianu a acceptat să nu intru cu grupa literei C, ci cu grupa colegilor mei.

Am intrat în sala de examen. Dragoș mi-a rezolvat subiectul, iar eu am prezentat rezolvarea la tablă. Totul a mers foarte bine și membrii comisiei păreau mulțumiți.

Atunci, inspectorul s-a gândit să-mi pună o întrebare suplimentară, probabil pentru a se convinge că înțelegeam cu adevărat analiza matematică:

— Te rog să desenezi pe tablă graficul funcției f(x)=x.

Bineînțeles că nu știam.

Am desenat cele două axe de coordonate și apoi m-am blocat.

Inspectorul s-a uitat la mine și mi-a spus:

— Îmi dau seama că te-ai blocat din cauza emoțiilor. Subiectul l-ai prezentat foarte bine.

S-a ridicat de la catedră, a venit la tablă și, cu o mână de maestru, a desenat chiar el linia care lipsea.

Apoi m-a lăsat să trec examenul.

La vremea aceea, examenul fusese o adevărată dramă pentru mine. Astăzi, când mă gândesc la ceea ce s-a întâmplat, înțeleg că între domnul Bălăianu și noi, băieții din clasa a IV-a B, exista o legătură cu totul specială. Sunt convins că ținea mult la noi, chiar dacă nu ne-o spunea.

Îmi mai amintesc că, în ultimul an de liceu, domnului Bălăianu nu-i plăcea doar să privească fotbalul. Îi plăcea să și joace împreună cu noi, în curtea școlii, în recreații sau ori de câte ori găseam timp pentru o miuță.

Într-o zi, jucam fotbal, iar el era în aceeași echipă cu Mihai Conțiu și cu mine. Colegii mă încurajau să-i dau o pasă bună în fața porții, astfel încât să poată marca.

Spuneau că un asemenea gest m-ar putea ajuta la bacalaureat.

I-am pasat.

Domnul Bălăianu a marcat.

Și, cine știe? Poate că într-adevăr m-a ajutat.