Ai grijă ce-ți dorești…

O poveste de la Chris

Cu toții știm proverbul „Ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea să se îndeplinească!”. Eu nu cred că-l știam în copilărie, dar sensul lui aveam să-l înțeleg atunci când l-am simțit pe pielea mea.

Aveam vreo 9–10 ani. În familia mea, aproape toată lumea purta ochelari: mama, tata, fratele meu… Toți, mai puțin eu.

Eu vedeam perfect și, teoretic, nu aveam nevoie de ochelari. Dar, în ochii mei de copil, ochelarii le dădeau celor care îi purtau un aer aparte. Mi se păreau interesanți, eleganți, maturi… ceva care îi făcea diferiți de ceilalți.

Și, bineînțeles, mi-am dorit și eu o pereche.

I-am spus mamei, pe ocolite, că mi-ar plăcea să port ochelari. Mama, probabil surprinsă de dorința mea, mi-a explicat că ochelarii nu sunt un accesoriu pe care îl porți doar pentru că îți place cum arată. Ai nevoie de ei doar dacă nu vezi bine.

Dar eu continuam să-mi doresc.

Nu după mult timp, am început să observ că nu mai vedeam chiar atât de bine la distanță.

La început poate că nici nu am vrut să recunosc. Dar, în cele din urmă, am ajuns la oftalmolog.

Verdictul?

Aveam nevoie de ochelari.

Dorința mea se împlinise.

Numai că, odată ce am fost obligat să-i port zi de zi, ochelarii nu mi s-au mai părut nici pe departe atât de interesanți.

Și așa am învățat, mult înainte să cunosc proverbul:

Ai grijă ce-ți dorești… că s-ar putea să se îndeplinească.

Și apoi…?