Patru băieți, un arc construit cu migală și o trăsnaie cu urmări tragice
De Ovi Catanescu, după amintirile mele și ale fratelui meu, Adi
Bufnița nu uită.
În copilăria noastră din Brăila, jocurile nu se rezumau întotdeauna la alergat prin curtea blocului sau la bătut mingea.
Noi aveam ambiții mult mai mari.
Eram fascinați de poveștile cu indieni, de aventurile lor, de arcuri și săgeți și, mai ales, de ideea că am putea construi singuri armele eroilor noștri.
Printre cărțile care ne aprinseseră imaginația se afla și Micii indieni.
Așa că, într-o bună zi, am hotărât să construim un arc adevărat.
Nu unul de jucărie, făcut în grabă dintr-o creangă oarecare.
Ci un arc serios, puternic, cu săgeți pe măsură.
Eram patru: eu, fratele meu Adi, Marian și fratele lui mai mic, Dănuț.
Arcul nostru
Am ales lemn de alun pentru arc.
Nu mai țin minte toate etapele construcției, dar Adi își amintește foarte bine câtă muncă și pricepere am pus în realizarea lui.
Arcul era mare, puternic și, după părerea noastră, o adevărată capodoperă.
Dar săgețile erau poate și mai impresionante.
Le-am făcut din lemn de brad, cu vârfuri din cupru și pene albe de gâscă, pentru a le stabiliza în zbor.
Penele erau fixate cu ață lăcuită în roșu.
Nu era suficient ca săgețile să zboare bine.
Trebuiau să arate și frumos!
Adi își amintește cu mândrie câtă atenție acordaserăm fiecărui detaliu.
Și, trebuie să recunosc, pentru niște copii, rezultatul era remarcabil.
Atât de remarcabil, încât începuserăm să ne gândim și la posibilitatea unor săgeți otrăvite.
Din fericire, ideea a fost abandonată.
Ne-am dat seama că, dacă am fi vânat vreodată ceva pentru mâncare, o săgeată otrăvită ar fi făcut prada periculoasă și pentru noi.
O dovadă că, din când în când, judecata noastră reușea totuși să țină pasul cu imaginația.
Dar nu întotdeauna.
Porcul familiei Basturea
În curtea blocului nostru locuia și familia Basturea.
Doamna Basturea era profesoară la școala noastră, o femeie severă, cu care băieții din cartier avuseseră destule conflicte.
Familia creștea un porc pentru Crăciun.
Porcul avea țarcul lui, iar noi știam foarte bine unde se afla.
Într-o zi de vară, ne-am hotărât să încercăm arcul.
Nu știu dacă vreunul dintre noi s-a gândit cu adevărat la urmări.
Adi a fost cel care a tras.
Din apropierea unor tufe de oțetar, a îndreptat arcul spre porcul familiei Basturea și a eliberat săgeata.
Ce a urmat s-a petrecut foarte repede.
Porcul a sărit din țarc, a ajuns pe aleea pavată cu cărămizi arse și s-a prăbușit.
A murit.
Nu mai era vorba despre un joc.
Nu mai era vorba despre o demonstrație de îndemânare.
Un animal murise din cauza noastră.
Și, odată cu el, familia Basturea pierduse porcul pe care îl creștea pentru Crăciun.
Scandalul
Vă puteți imagina ce a urmat.
Familia Basturea a fost revoltată.
Și avea toate motivele.
Porcul murise în mijlocul verii, cu mult înainte de Crăciun, iar pierderea lui nu era deloc neînsemnată.
Dar exista o problemă.
Nimeni nu știa cine trăsese săgeata.
Și, din câte ne amintim, nimeni nu a aflat vreodată cu certitudine.
Doamna Basturea avea un fiu, deja mare, poreclit „Balenă”.
Adi glumește astăzi că, dacă Balenă ar fi descoperit cine fusese responsabil, probabil că am fi avut parte de o corecție zdravănă.
Dar asta este doar o presupunere retrospectivă.
Nu-mi amintesc dacă familia a primit vreodată vreo despăgubire pentru porc.
Știu doar că noi am scăpat fără să fim descoperiți.
Un arc prea reușit
Privind în urmă, mă gândesc cât de ciudată era combinația dintre ingeniozitatea noastră și lipsa de judecată.
Petrecuserăm atâta timp construind arcul și săgețile, acordând atenție fiecărui detaliu, încât ajunseserăm să fim mai preocupați de performanța lor decât de consecințele folosirii lor.
Pentru noi, arcul era o realizare tehnică extraordinară.
Pentru porcul familiei Basturea, a fost o nenorocire.
Nu există nimic amuzant în moartea unui animal.
Dar există o ironie amară în faptul că patru băieți care se credeau mici indieni reușiseră să construiască o armă mult mai eficientă decât ar fi trebuit să aibă vreodată în mâini.
Am avut noroc că lucrurile nu s-au terminat și mai rău.
Și poate că aceasta este una dintre lecțiile pe care le înțelegi abia când privești copilăria de la distanța unei vieți întregi.
Nu toate lucrurile pe care ești capabil să le construiești ar trebui și folosite.
Arcul nostru fusese o capodoperă.
Dar prețul succesului său fusese mult prea mare.
Bufnița nu uită.