Patru băieți, un motor de rachetă și un vecin care a crezut că blocul luase foc
De Ovi Catanescu, după amintirile mele și ale fratelui meu, Adi
Bufnița nu uită.
Totul a început la școală.
Diriginta clasei fratelui meu Adi și a prietenului său Marian era doamna Lidia Diaconu, o profesoară de matematică foarte bună și, trebuie să recunosc, o femeie deosebit de frumoasă și distinsă.
Pentru serbarea de sfârșit de an, doamna Diaconu le-a cerut elevilor să participe la o scenetă despre un club pionieresc de rachetomodelism și despre concursul la care participau membrii acelui club.
Pionieri, ca și noi.
În scenetă, elevii interpretau rolurile unor tineri pasionați de construcția rachetelor, care se pregăteau pentru un concurs.
Punctul culminant al spectacolului era lansarea unei rachete.
Aceasta urma să producă puțin fum, câteva scântei și o flacără de scurtă durată. Apoi, cu ajutorul unui scripete, era trasă în sus, până dispărea în partea superioară a scenei.
După care cobora spectaculos, cu o parașută.
Totul era bine pus la punct, iar reprezentația a fost un succes.
Pentru majoritatea elevilor, probabil că acolo s-a încheiat aventura spațială.
Dar nu și pentru Adi și Marian.
Ei au hotărât că, dacă tot se ocupaseră de rachete, chiar și într-o scenetă, venise timpul să treacă de la teatru la cercetare științifică adevărată.
Voiau să construiască un motor de rachetă care să funcționeze cu adevărat.
Și astfel am intrat și noi în poveste: eu și Dănuț, fratele mai mic al lui Marian.
Eram patru: Adi, Marian, Dănuț și cu mine.
O echipă de cercetători entuziaști, fără laborator, fără buget și, mai ales, fără prea multă experiență în evaluarea pericolelor.
Dar cu o curiozitate tehnică aproape nelimitată!
Construirea motorului
La construirea motorului am participat toți patru.
Pentru mine, cel puțin, a fost o experiență extraordinară.
Nu ne mulțumeam să citim despre cum funcționează un motor de rachetă. Voiam să înțelegem, să construim, să încercăm și să vedem cu ochii noștri rezultatul.
Nu aveam la dispoziție combustibilii pe care îi asociam cu rachetele adevărate, oxigenul și hidrogenul, așa că ne-am orientat către un combustibil lichid.
Motorul avea o cameră de combustie, iar noi eram preocupați să obținem o ardere susținută și să dirijăm flacăra în direcția dorită.
Și aici apare un personaj care, fără să știe, a contribuit la programul nostru spațial.
Mama.
La un moment dat, am avut nevoie de un degetar.
Da, un degetar obișnuit, dintre acelea folosite la cusut!
Mama ni l-a dat fără să știe ce planuri aveam.
Pentru ea era un simplu degetar.
Pentru noi era o piesă importantă a motorului, folosită în zona prin care urma să iasă flacăra.
Dacă mama ar fi știut la ce urma să folosească degetarul ei, mă îndoiesc că l-am mai fi primit.
Dar mama nu știa nimic despre cercetările noastre aerospațiale.
Și, ca să fiu sincer, nici noi nu înțelegeam pe deplin cât de periculoase puteau deveni.
Marele experiment
În cele din urmă, motorul a fost gata.
Mai rămânea un singur lucru.
Să-l încercăm!
Și unde credeți că am ales să facem un asemenea experiment?
Pe scara blocului în care locuiam!
Da, chiar acolo.
Eram toți patru prezenți.
Adi ținea motorul cu un clește. Unul dintre noi avea sarcina să înceapă experimentul cu un chibrit, iar ceilalți urmăreau cu nerăbdare rezultatul.
Venise momentul adevărului.
Și motorul a funcționat!
Ba chiar mai bine decât ne-am fi putut imagina.
Din el a izbucnit o flacără impresionantă, care se întindea de la etajul întâi până la subsolul blocului.
Vă puteți imagina scena?
Patru băieți, un motor de rachetă improvizat și o flacără uriașă pe scara unui bloc de locuințe!
Și, ca în orice experiment științific important, trebuia să existe și un martor independent.
Martorul nostru a apărut exact în acel moment.
Era un vecin care tocmai intra în bloc.
Omul a văzut flacăra și a crezut că blocul luase foc!
Din fericire, și-a dat seama ce se întâmplase și nu a chemat pompierii.
Nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi arătat situația dacă ar fi apărut o mașină de pompieri și cineva ne-ar fi întrebat cine era responsabil pentru incendiu.
Sfârșitul programului spațial
Partea cea mai uimitoare a fost că motorul a rămas intact.
Nu se deteriorase nimic.
Din punct de vedere tehnic, experimentul fusese un succes.
Motorul funcționase, flacăra ieșise pe unde doriserăm noi, iar rezultatul depășise toate așteptările.
Poate chiar prea mult.
Pentru că, în ciuda succesului, am fost nevoiți să ne încheiem cercetările științifice în domeniul propulsiei rachetelor.
Cred că decizia a fost rezultatul unei combinații de factori.
Probabil că nici cei din jurul nostru nu erau prea încântați de asemenea experimente.
Dar, ca să fim sinceri, până și pentru noi, cei mai experimentați oameni de știință din bloc, rezultatul fusese puțin cam prea mult de stăpânit.
Așa că am hotărât să ne îndreptăm atenția către alte domenii ale cercetării științifice.
Unele chiar mai interesante.
Și nu neapărat mai puțin periculoase.
Privind astăzi în urmă, îmi dau seama cât de inconștienți fuseserăm. O singură greșeală ar fi putut transforma experimentul nostru într-o tragedie.
Dar atunci eram copii.
Curioși, inventivi, convinși că lumea era plină de lucruri pe care trebuia să le descoperim singuri.
Și mai aveam atâtea de descoperit!
Programul spațial de la Brăila se încheiase. Cercetările noastre continuau.
În amintirea lui Marian și Dănuț
Astăzi, dintre cei patru băieți care au construit acel motor, am mai rămas doar eu și Adi.
Marian și fratele lui, Dănuț, nu mai sunt printre noi.
Amândoi au murit de cancer pulmonar.
Dănuț fumase toată viața. Marian fumase și el o perioadă, dar se lăsase.
Marian absolvise Politehnica, specializarea Construcții de Mașini, și devenise inginer.
În ultimii ani ai vieții a lucrat la o companie care producea diferite piese și obiecte din materiale plastice. Sarcina lui era să proiecteze, să construiască și să întrețină matrițele în care se injecta plasticul topit.
Din câte a înțeles Adi din discuțiile cu el, Marian bănuia că gazele și vaporii la care fusese expus în timpul procesului de fabricație ar fi putut contribui la apariția cancerului pulmonar. Nu știm dacă această bănuială era întemeiată.
Mă gândesc însă cât de interesant este că băiatul care, împreună cu noi, construise un motor de rachetă a ajuns să-și câștige existența proiectând și construind lucruri.
Curiozitatea și îndemânarea tehnică din copilărie l-au însoțit și în viața de adult.
Îmi place să mi-i amintesc pe Marian și Dănuț așa cum eram atunci: patru băieți din Brăila, cu capetele pline de idei și cu o încredere nemărginită în ceea ce puteam realiza împreună.
Nu știam ce ne rezervă viața.
Nu știam cât timp vom avea împreună.
Știam doar că aveam ceva de construit, ceva de descoperit și, bineînțeles, ceva de încercat.
Pentru Marian și Dănuț, care au făcut parte din aventurile copilăriei noastre.
Bufnița nu uită.