O pisică neagră, doi frați inventivi și o trăsnaie care putea să ne coste școala
De Ovi Catanescu, după amintirile mele și ale fratelui meu, Adi
Bufnița nu uită.
În copilăria noastră din Brăila, curtea blocului era locul unde se petreceau cele mai multe dintre aventurile noastre.
Dar activitatea noastră nu se limita nici pe departe la curte. Aveam prieteni prin tot cartierul și, uneori, ajungeam cu trăsnăile noastre mult mai departe.
Printre vecinii noștri se afla și doamna Basturea.
Era profesoară la școala noastră, o femeie severă, cu care băieții din cartier nu aveau tocmai cele mai prietenoase relații.
Avea și un fiu, deja mare, căruia i se spunea „Balenă”.
Familia Basturea avea o pisică neagră și un câine mic, asemănător unui Spitz, care obișnuia să alerge după copii.
Îmi amintesc că, odată, câinele l-a mușcat chiar pe prietenul nostru Bebe Pătrașcu.
Bebe avea, de altfel, un talent deosebit de a intra în tot felul de încurcături. Adi își amintește și cum, într-o altă împrejurare, un cal tânăr l-a lovit cu copita lângă o cantină, aruncându-l într-o grămadă de nisip.
Dar să revenim la pisică.
Balconul fraților Sipos
Doi dintre prietenii noștri erau frații Tibi și Doru Sipos, amândoi mai mari decât mine și Adi.
Locuiau la parterul blocului, lângă familiile lui Bebe Pătrașcu și Metaxa.
Noi locuiam la etajul întâi, într-o altă scară.
Apartamentul fraților Sipos avea un avantaj extraordinar pentru niște băieți mereu puși pe șotii: un balcon care dădea spre stradă.
De acolo puteai ieși sau intra fără să fii văzut de cei din curtea interioară.
Mama fraților Sipos era asistentă medicală și în casă se găseau seringi.
Iar noi, bineînțeles, descoperiserăm o întrebuințare cu totul diferită pentru ele.
Le umpleam cu apă, ne ascundeam pe balcon și stropeam trecătorii.
Mai ales fetele!
Jeturile subțiri de apă ajungeau până în stradă, în timp ce noi rămâneam ascunși.
Pentru cei care treceau pe acolo, apa părea să vină de nicăieri.
Pentru noi era un divertisment extraordinar.
Balconul acela devenise unul dintre centrele noastre de operațiuni.
Dar una dintre cele mai nefericite întâmplări legate de apartamentul fraților Sipos avea să o aibă drept victimă pe pisica doamnei Basturea.
Pisica neagră
Nu-mi mai amintesc exact cum a ajuns pisica în apartamentul fraților Sipos.
Știu însă că acolo s-a petrecut întâmplarea.
Pisica era neagră, iar noi am avut ideea crudă de a-i modifica înfățișarea.
I-am ras blana de pe coadă, astfel încât aceasta să semene cu o coadă de șobolan.
Dar nu ne-am oprit aici.
Am folosit smoală topită pentru a-i lipi de lăbuțe dopuri de călimară.
Când pisica încerca să meargă, dopurile loveau podeaua și produceau un zgomot ciudat, care o speria și mai tare.
Pentru noi, în inconștiența copilăriei, era o glumă.
Pentru biata pisică, trebuie să fi fost o experiență îngrozitoare.
După aceea, pisica a fost eliberată prin balconul fraților Sipos, spre stradă.
Din fericire, din câte ne amintim, și-a revenit complet și nu a rămas cu urmări permanente.
Dar scandalul care a urmat a fost pe măsură.
Scandalul doamnei Basturea
Când doamna Basturea și-a văzut pisica, s-a înfuriat cumplit.
Și avea toate motivele.
A urmat un scandal de proporții, dar exista o problemă pentru ea.
Nu știa cine făcuse asemenea lucru.
Și, din câte îmi amintesc, nu a aflat niciodată.
Pentru noi, faptul că doamna Basturea era profesoară la școala noastră făcea situația cu atât mai periculoasă.
Dacă s-ar fi descoperit cine fusese responsabil, sunt convins că am fi fost exmatriculați.
Așa că am avut grijă să nu ajungem într-o confruntare directă cu ea.
Nu știu dacă doamna Basturea ne-a bănuit vreodată.
Știu doar că nimeni nu a reușit să dovedească cine făcuse acea trăsnaie.
Privind în urmă
Astăzi, după atâția ani, îmi dau seama cât de crudă fusese întâmplarea.
Nu există nicio scuză pentru ceea ce i-am făcut acelei pisici.
Eram copii, dar asta nu schimbă faptul că animalul a suferit din cauza noastră.
Din fericire, pisica și-a revenit.
Noi am scăpat fără să fim descoperiți.
Iar doamna Basturea a rămas, probabil, multă vreme cu întrebarea cine îi chinuise animalul.
Privind în urmă, mă gândesc că unele dintre trăsnăile noastre erau amuzante, altele periculoase, iar câteva, precum aceasta, pur și simplu crude.
Pe atunci nu făceam întotdeauna diferența.
Astăzi o fac.
Și tocmai de aceea merită povestite și întâmplările de care nu suntem mândri.
Pentru că și ele fac parte din copilăria noastră.
Bufnița nu uită.