De Ovi Catanescu, după amintirile mele și ale fratelui meu, Adi
Bufnița nu uită.
Noi, copiii, nu înțelegeam prea bine ce însemna asta. Știam doar că era o femeie despre care adulții vorbeau într-un anumit fel, uneori pe un ton care ne făcea să înțelegem că nu se bucura de prea multă considerație în ochii unora dintre vecini.
Adi își amintește că Pisicuța își întâlnea clienții prin zona gării sau a portului din Brăila. Printre ei se aflau și comis-voiajori, bărbați care călătoreau în interes de serviciu, îmbrăcați elegant, la costum.
În relațiile cu vecinele, Pisicuța părea mai degrabă retrasă și precaută. Adi bănuiește că unele femei o priveau cu suspiciune, poate chiar cu gelozie, dar acestea sunt doar impresiile lui de atunci.
Ceea ce îmi amintesc însă foarte bine este că Pisicuța se purta frumos cu noi, copiii.
Ne vorbea cu blândețe și uneori ne dădea bomboane.
Nu ne făcuse niciodată vreun rău.
Și totuși, noi ne-am apucat să-i spargem geamurile.
Muniția noastră specială
În perioada aceea, praștia era una dintre armele preferate ale băieților din cartier.
Dar nu ne mulțumeam întotdeauna cu pietricele.
Descoperiserăm ceva mult mai interesant: bilele metalice din rulmenți.
La școală, în orele de lucru manual, făceam tot felul de obiecte, inclusiv lucrări de traforaj. Aveam la dispoziție și o menghină.
Cu ajutorul ei reușeam să spargem rulmenți vechi și să scoatem bilele de metal din interior.
Pentru noi, acele bile erau o adevărată comoară.
Erau rotunde, grele și mult mai precise decât pietricelele obișnuite.
Iar noi deveniserăm destul de pricepuți în folosirea praștiilor.
Din păcate, priceperea noastră nu era întotdeauna însoțită și de judecată.
Nu mai știu cine a avut primul ideea să tragem spre ferestrele Pisicuței.
Știu doar că am făcut-o.
Și că geamurile ei au fost sparte cu bilele noastre de rulment.
Astăzi îmi este rușine când mă gândesc la asta.
Femeia aceea, care ne vorbise întotdeauna frumos și ne dăduse bomboane, devenise ținta unei cruzimi copilărești pentru care nu aveam nicio justificare.
Nu ne provocase.
Nu ne supărase.
Nu ne făcuse absolut nimic.
Probabil că pentru noi era doar încă o trăsnaie, încă o demonstrație de îndemânare cu praștia.
Pentru ea însă însemna geamuri sparte, teamă, cheltuieli și umilință.
Bilele care ne-au dat de gol
Pisicuța a găsit în casă bilele metalice cu care îi spărseserăm ferestrele.
Era limpede că nu ajunseseră acolo singure.
Nu știu dacă ne-a văzut vreodată trăgând și nici dacă a putut identifica exact cine fusese vinovat.
Dar în curtea noastră existau câțiva băieți cunoscuți pentru asemenea isprăvi.
Iar eu și Adi nu eram tocmai ultimii pe lista suspecților.
Din câte ne amintim, Pisicuța i-a povestit mamei ce se întâmplase.
Și astfel am ajuns să dăm socoteală.
Mama nu avea nevoie de prea multe dovezi ca să înțeleagă că eram în stare de asemenea lucruri.
Ne cunoștea prea bine.
Dar ceea ce a urmat nu a fost o pedeapsă spectaculoasă.
Mama avea un fel al ei de a ne face să înțelegem când greșeam.
Nu trebuia să țipe.
Uneori era suficient să vedem cât de dezamăgită era de noi.
Una dintre expresiile ei, pe care n-am uitat-o niciodată, era:
„Îmi vine să intru în pământ de rușine din cauza voastră!”
O spunea cu o voce fermă, dar în care se simțea și durerea pe care i-o provocam.
De data aceasta, mama ne-a făcut să înțelegem ceva ce noi, în entuziasmul nostru de mici golani, nu luaserăm în considerare.
Pisicuța era un om.
Un om care nu ne făcuse niciun rău.
Un om care se purtase frumos cu noi.
Faptul că unii vecini o judecau pentru felul în care își câștiga existența nu ne dădea nouă dreptul să o umilim sau să-i distrugem lucrurile.
Și, mai ales, nu exista nicio scuză pentru ceea ce făcuserăm.
O lecție care a rămas
Nu-mi amintesc toate cuvintele pe care ni le-a spus mama în ziua aceea.
Dar îmi amintesc rezultatul.
N-am mai necăjit-o niciodată pe Pisicuța.
Nu știu ce s-a întâmplat mai târziu cu ea.
Nu știu cât a mai locuit în blocul nostru și nici ce viață a avut după ce noi am crescut și am plecat.
Dar astăzi, după atâția ani, mă gândesc la ea cu o tristețe pe care copilul de atunci nu ar fi fost în stare să o înțeleagă.
Pisicuța nu era pentru noi decât o vecină cu o poreclă amuzantă.
Pentru adulți, era o femeie asupra căreia unii aruncau judecăți.
Dar pentru mama era, înainte de toate, o ființă omenească ce merita respectată.
Iar pentru mine, astăzi, Pisicuța a rămas legată de una dintre cele mai importante lecții ale copilăriei.
Poți să fii un copil curios, inventiv, curajos și priceput.
Poți să ai cea mai bună praștie din cartier și cele mai perfecte bile de rulment.
Dar toate acestea nu valorează nimic dacă nu înveți să fii și om.
Și uneori lecția aceasta nu vine de la școală.
Vine de la mama.
Bufnița nu uită.