Întâmplări de pe Străduță
O adolescență bucureșteană, un gard de beton, fotbal printre mașini și câțiva viitori karatiști.
De Ovi Catanescu
Bufnița nu uită.
„Străduța” era, la prima vedere, o stradă ca multe altele din București. Se numea Profesor Daniel Barcianu și se afla în zona Popa Nan–Piața Traian, în apropierea străzilor Turturelelor și Profesor Moise Nicoară.
Era o stradă mică, liniștită, mărginită de case vechi, foarte bine întreținute, amestecate cu vile cu o arhitectură deosebită. Vegetația era matură și îngrijită, iar copacii dădeau străzii un aer aparte. Foarte puține case aveau garaj, așa că majoritatea mașinilor erau parcate direct pe stradă.
Corso, care locuia acolo, își amintește că, până prin 1968, atât strada lui, cât și strada Moise Nicoară erau fundături. Mașinile intrau rareori, iar dintre locuitori puțini aveau automobile.
Apoi au început lucrările pentru construirea unor blocuri de garsoniere, iar cele două străzi au fost deschise circulației.
Dar pentru noi schimbarea cea mai importantă nu avea nicio legătură cu urbanismul.
Pentru alții era doar o stradă.
Pentru noi era Străduța.
Cele mai multe dintre întâmplările pe care mi le amintesc de acolo s-au petrecut în anii mei de liceu, între 1970 și 1973.
În clasa a IX-a am ajuns într-o clasă formată din băieți veniți de la mai multe școli generale din București. Mulți proveneau de la Școala Generală nr. 39 și Școala Generală nr. 88. Restul veneau de la școli despre care eu nu știam aproape nimic.
Doi dintre colegi, Corso și Andy, aveau să joace un rol important în povestea Străduței.
Corso locuia chiar acolo, iar Andy foarte aproape.
Corso își amintește și astăzi cum ne-am așezat în bănci în prima zi de liceu. El s-a așezat lângă Andy, pe care îl cunoștea deja de pe Străduță, iar eu lângă Mihai Conțiu, chiar în banca din fața lor.
Mihai și cu mine veneam amândoi de la Școala 88.
După terminarea orelor mergeam acasă, ne schimbam uniformele și apoi ne întâlneam pe Străduță cu Corso și Andy.
Punctul nostru de întâlnire era în fața casei unde locuiau Gabiu și surorile Jianu, Daniela și Viorica.
Casa avea spre stradă un gard de beton, nu foarte înalt. Pentru unii dintre noi gardul devenise bancă; ceilalți stăteau sprijiniți de el.
Încet-încet, grupul a crescut.
La întâlnirile noastre veneau băieți și fete care locuiau prin apropiere. Îmi amintesc de alte două surori, Anca și Doina Mazilu, de Bebe, de Aluna, care avea o aluniță pe obraz, de Bocioagă și de mulți alții ale căror nume, din păcate, timpul mi le-a șters din memorie.
Bebe fusese colegul de bancă al lui Andy până în clasa a VIII-a.
Ne întâlneam aproape în fiecare zi.
Și ce făceam?
De cele mai multe ori, nimic extraordinar.
Vorbeam despre toate și despre nimic. Făceam glume unii pe seama altora și râdeam copios. Pentru noi era suficient să fim acolo, împreună.
Conversațiile erau aproape întotdeauna despre muzică, filme, concerte, cărți, piese de teatru și tot felul de alte lucruri care ni se păreau importante.
Despre școală vorbeam numai dacă se întâmplase ceva hazliu la vreo clasă, cu un profesor sau cu un coleg.
Uneori jucam fotbal.
Dar fotbalul de pe Străduță nu semăna prea mult cu fotbalul jucat pe un teren adevărat.
Nu aveam porți. În schimb, două porți de intrare ale unor case, aflate în diagonală una față de cealaltă, deveniseră porțile noastre de fotbal.
Și mai exista un mic obstacol: mașinile parcate pe stradă.
Ca să dai gol trebuia să driblezi nu numai adversarii, ci și mașinile. Uneori, pentru a ajunge mai repede la minge, câte unul dintre noi se mai urca și peste câte o mașină.
Nu-mi amintesc să fi existat arbitru.
Și, din câte îmi amintesc, nici faulturi.
Probabil pentru că nimeni nu avea timp să se certe. Eram prea ocupați să râdem.
Cu trecerea anilor, ni s-au alăturat tot mai mulți prieteni de la liceu și din alte cercuri.
Străduța devenise locul unde trebuia să fii.
De acolo porneau planurile pentru petreceri, întâlniri și tot felul de aventuri.
Foarte aproape de Străduță se afla Casa de Cultură Turturele, care avea o sală de sport folosită pentru tot felul de activități, dar și pentru spectacole.
Casa de cultură devenise o parte a terenului nostru de joacă. Ajunseserăm să fim aproape de-ai casei și participam la tot felul de activități care se potriveau programului nostru de distracție aproape non-stop.
Uneori plecam de acolo în grupuri de zece sau chiar cincisprezece și mergeam la cinematograful pentru copii Doina, unde ne uitam la desene animate.
Eram deja adolescenți, dar asta nu părea să deranjeze pe nimeni.
Viitorii karatiști
Una dintre întâmplările de care îmi aduc aminte s-a petrecut într-o zi când eram împreună cu Corso.
Am văzut un anunț pentru o clasă de karate și am hotărât, fără să le spunem celorlalți, să participăm la cursuri.
Ne-am înscris și, în ziua în care trebuia să începem, ne-am prezentat devreme, nerăbdători să vedem ce urma să se întâmple.
Ne tot uitam prin holurile Casei de Cultură Turturele și încercam să ne dăm seama unde și când avea să înceapă ora.
La un moment dat am întrebat o femeie de serviciu, care era ocupată cu treburile ei prin hol, unde se ținea clasa de karate.
Ne-a răspuns, dar noi tot am rămas acolo, așteptând să fim chemați.
După un timp, când încă nu se întâmpla nimic, am auzit glasul puternic al femeii de serviciu răsunând prin hol:
— Hei, unde sunteți, măi, cei care vreți să faceți karate?
Noi am fi vrut să nu fim expuși, din mai multe motive.
Acum însă trebuia să ne ridicăm, iar toată lumea din holul clădirii urma să vadă cine erau acei viitori karatiști.
A fost foarte stânjenitor.
Și uite așa, înainte să învățăm prima mișcare de karate, am primit deja prima lecție: cum să devii centrul atenției când tocmai asta încercai să eviți.
Corso și seara de dans
Tot la Turturele s-a petrecut o altă întâmplare cu Corso pe care, după atâția ani, încă o văd în fața ochilor.
Într-o seară urma să aibă loc în sala de sport un dans organizat pentru elevele unei școli de fete din București.
Noi, ca de obicei, eram prin apropiere și, când am aflat ce se pregătea, n-a trecut mult până când ne-am găsit și noi în sală, așteptând să înceapă.
Nu-mi mai amintesc dacă era o formație care cânta sau dacă muzica venea de la un magnetofon.
Îmi amintesc însă că muzica a început și cei prezenți au fost încurajați să danseze.
Majoritatea fetelor stăteau pe scaune așezate de-a lungul pereților sălii, așteptând probabil ca băieții să le invite la dans.
La un moment dat, Corso și-a pus mâinile la spate și s-a îndreptat foarte serios către șirul de fete.
S-a oprit în fața primei și a privit-o atent.
Apoi a trecut la următoarea.
Și la următoarea.
Cu mâinile în continuare la spate, a mers așa de-a lungul întregului șir, oprindu-se în fața fiecărei fete și examinând-o pentru câteva clipe, de parcă ar fi avut de luat una dintre cele mai importante decizii din viața lui.
Noi îl urmăream și deja începuserăm să râdem.
După ce le-a inspectat pe toate, Corso nu a invitat pe nimeni la dans.
Pur și simplu s-a întors și s-a alăturat din nou grupului nostru.
Atunci am izbucnit cu toții în râs.
Poate că pentru altcineva nu ar fi fost nimic extraordinar.
Dar eu îl cunoșteam pe Corso. Era cel puțin la fel de timid ca mine.
Tocmai de aceea, imaginea lui mergând cu mâinile la spate prin fața unui șir întreg de fete, studiindu-le pe rând cu cea mai mare seriozitate, mi-a rămas în minte până astăzi.
Străduța noastră
Străduța nu avea cluburi, cafenele sau ceva special amenajat pentru noi.
Avea doar un gard de beton, câteva porți transformate în porți de fotbal, mașini parcate care deveneau obstacole, Casa de Cultură Turturele și un grup de băieți și fete care se întâlneau aproape în fiecare zi.
Nu aveam telefoane mobile, nu trimiteam mesaje și nu trebuia să anunțăm pe nimeni că venim.
Pur și simplu apăream.
Și aproape întotdeauna găseam pe cineva acolo.
Au trecut peste cincizeci de ani. Unii dintre noi au plecat din București, alții din țară. Viețile noastre au luat drumuri diferite, iar amintirile nu mai sunt întotdeauna identice.
Uneori, ceea ce unul dintre noi își amintește limpede, altul a uitat complet.
Dar poate că tocmai de aceea merită să povestim.
Pentru câțiva ani din adolescența noastră, Străduța a fost centrul lumii noastre.
Și, după mai bine de jumătate de secol, încă ne mai întâlnim acolo.
Măcar în amintiri.
Această poveste a fost reconstituită din amintirile mele, completate și corectate cu ajutorul prietenilor din adolescență. Le mulțumesc lui Corso și lui Andy pentru că au contribuit la păstrarea unei bucăți din tinerețea noastră.
Bufnița nu uită.