O cofetărie, câțiva liceeni fără bani și o comandă care a rămas în istorie.
De Ovi Catanescu, după amintirile fratelui meu, Adi
Bufnița nu uită.
În Bucureștiul tinereții noastre existau locuri unde nu mergeai neapărat ca să mănânci sau să bei ceva. Mergeai ca să vezi lumea, să fii văzut, să întâlnești prieteni, să afli ultimele noutăți și, dacă aveai noroc, să te alegi și cu o prăjitură.
Un asemenea loc era Casata, o cofetărie celebră de pe Bulevardul Magheru.
Astăzi, când mă gândesc la Casata, îmi dau seama că îmi amintesc mai bine oamenii decât prăjiturile. Și nici măcar nu sunt sigur că am fost prezent la întâmplarea pe care urmează să v-o povestesc.
Dar fratele meu Adi își amintește. Și încă foarte bine!
Totul a început când i-am pomenit de Casata.
— Băi, ce nebunii te leagă pe tine de Casata? l-am întrebat.
Și, încet-încet, a început să se deschidă cutia cu amintiri.
Fauna de la Casata
Casata nu era o simplă cofetărie. Era un fel de punct de întâlnire al boemei bucureștene.
Veneau studenți de la Arhitectură și Arte Plastice, tineri cu plete și bărbi, îmbrăcați după moda hippie, artiști în devenire, liceeni și tot felul de personaje interesante.
O lume pestriță, veselă, inteligentă și, mai ales, dornică de conversație.
Adi își amintește de Miki Nanu, Gabi Marin, surorile Apostol și Dan Mitrea, pe care îl descrie ca fiind nepotul marelui Constantin Tănase.
Pe Miki și Gabi le cunoșteam și eu foarte bine. Fuseserăm colegi de liceu. Le cunoșteam și pe cele două surori Apostol.
Așa că, deși nu pot spune că eram un obișnuit al Casatei în aceeași măsură ca Adi, fauna de acolo îmi era cât se poate de familiară.
Mesele erau aproape tot timpul ocupate. Cine ajungea primul punea mâna pe una și o ținea până apărea restul găștii.
Și aici începea problema.
Boema cu buzunarele goale
Casata era renumită pentru prăjiturile ei.
Profiterolul era o nebunie. Savarinele, eclerurile și prăjiturile cu cremă de ciocolată făceau deliciul clienților. Printre ele se numărau și celebrele „negrese”, prăjituri cu ciocolată neagră, amăruie.
Numai că toate costau bani.
Iar noi eram liceeni.
Adi își amintește că uneori abia aveam bani pentru un suc. Și nici pe aceia nu voiam să-i cheltuim prea ușor.
De ce?
Pentru că seara trebuia să mergem la discotecă!
La Z, la Casa de Cultură a Studenților Grigore Preoteasa.
Acolo era muzică occidentală, dans și o atmosferă în care, pentru câteva ore, puteai uita de cenușiul vieții cotidiene din comunism.
Dar intrarea costa.
Așa că trebuia să alegem: o prăjitură la Casata sau o seară la discotecă?
Pentru niște liceeni cu buzunarele goale, alegerea nu era chiar atât de dificilă.
Comandam un suc și ocupam masa ore întregi.
Chelnerițele, firește, aveau o altă părere despre această strategie economică.
Comanda care a făcut istorie
Într-o zi, una dintre chelnerițe, exasperată că masa era ocupată de atâta vreme fără o comandă serioasă, le-a atras atenția băieților că ar trebui să mai consume și altceva.
Adi își amintește că au făcut inventarul mărunțișului din buzunare.
Nu era mare lucru.
Dar suficient cât să încerce o comandă.
— Două negrese și un negru, vă rog!
Pentru cine nu a cunoscut cofetăriile de atunci, trebuie să explic că „negresa” era numele unei prăjituri cu ciocolată. Un „negru”, în schimb, nu exista în meniu.
Comanda era, bineînțeles, o glumă.
Și încă una spusă cu suficientă seriozitate încât să provoace un moment de nedumerire.
Adi își amintește că replica s-a auzit și la mesele din jur.
A urmat un hohot de râs general.
Până și chelnerița, care venise hotărâtă să pună capăt ocupației îndelungate a mesei, a început să râdă.
Dezarmată, le-a adus cele două prăjituri și le-a spus că pentru „negru” mai trebuiau să aștepte, fiindcă abia îl preparau.
Avantajul, a adăugat ea, era că urma să fie foarte proaspăt!
Nu știu dacă această replică a fost chiar atât de spontană sau dacă Adi a mai înfrumusețat-o în cei peste cincizeci de ani care au trecut.
Dar trebuie să recunosc că sună foarte bine.
Eu îmi amintesc o variantă puțin diferită.
Parcă cineva dicta o comandă mai lungă, cu profiterol, savarine și alte bunătăți, iar persoana care nota a fost surprinsă când, la sfârșit, a apărut și cererea pentru „două negrese și un negru”.
Adi insistă însă că totul a fost o glumă intenționată, iar chelnerița a intrat până la urmă în joc.
Cine are dreptate?
Probabil Adi.
El era acolo mai des decât mine.
Dar, după atâția ani, cine mai poate garanta ordinea exactă a prăjiturilor?
Important este că gluma a prins.
O glumă care a plecat la plimbare
După Casata, băieții au ajuns la Preoteasa, unde au continuat să povestească întâmplarea.
Și, ca orice glumă bună, aceasta a început să circule.
Mai întâi printre obișnuiții Casatei, apoi printre prieteni și cunoscuți.
Adi spune că a devenit atât de populară, încât oamenii o repetau ca pe o comandă adevărată:
— Cu ce să vă servesc?
— Două negrese și un negru, vă rog!
Nu era nevoie de explicații. Cei care știau povestea începeau imediat să râdă.
Și uite așa, o după-amiază oarecare, câțiva liceeni fără bani și o chelneriță exasperată au produs o amintire care a supraviețuit unei jumătăți de secol.
Cofetăria care a dispărut
Casata era pe Bulevardul Magheru, în inima Bucureștiului.
Apoi a venit 4 martie 1977.
Cutremurul devastator a prăbușit clădirea în care se afla cofetăria, alături de multe alte clădiri din centrul orașului.
Dincolo de pierderile omenești și de tragedia acelor zile, pentru cei care cunoscuseră Bucureștiul de dinainte, dispărea și o parte din orașul tinereții lor.
Casata nu mai era.
Nu mai erau mesele ocupate ore întregi de liceeni care comandau câte un suc.
Nu mai erau vitrinele pline de prăjituri.
Nu mai era chelnerița care încerca să-i convingă pe băieți să consume ceva.
Iar boema dâmbovițeană avea să-și caute alte locuri de întâlnire.
Dar, după aproape cincizeci de ani, eu și Adi am început să vorbim din nou despre Casata.
Și, dintr-odată, toate au revenit.
Miki, Gabi, surorile Apostol, băieții cu plete, mesele ocupate, banii numărați pentru intrarea la discotecă.
Și, bineînțeles, celebra comandă:
— Două negrese și un negru, vă rog!
Uneori, pentru a readuce la viață un loc dispărut, nu ai nevoie de fotografii sau de clădiri.
Este suficient ca doi frați să-și amintească aceeași prostie.
Chiar dacă fiecare și-o amintește puțin altfel.
Clădirile se prăbușesc. Amintirile rămân.
Bufnița nu uită. 🦉