Un om care rezolva problemele tuturor, dar care, într-o zi, a nimerit la doctorul greșit.
De Ovi Catanescu
Bufnița nu uită.
Socrul meu, Mișulache, cum îi spuneam eu, era un om impunător. Un bărbat masiv, extrem de serios, politicos și cu un simț al responsabilității cum rar întâlnești.
De fapt, numele lui depindea foarte mult de cine i se adresa.
Soția lui, Simona, îi spunea „Mișu” sau „Baronu”.
Mama lui și restul familiei îl strigau „Mihăiță”.
La serviciu era „Domnul Constantinescu”, respectat de toți cei care lucrau cu el.
Directorul întreprinderii îi spunea, cu familiaritate, „Nea Mișu”.
Iar eu îi spuneam „Mișulache”.
Același om, atâtea nume. Și, indiferent cum îl strigai, dacă aveai o problemă, știai că el era omul care putea s-o rezolve.
Nu-mi amintesc să-l fi văzut râzând. Nu pentru că n-ar fi avut simțul umorului, ci pentru că, probabil, nu prea avea timp de asemenea îndeletniciri.
Mișulache era un om ocupat.
Foarte ocupat.
Era contabil-șef în întreprinderi importante din București. Pe vremea aceea, o asemenea funcție nu era deloc de neglijat. Contabilul-șef era unul dintre oamenii de bază ai directorului, omul care știa unde se duceau banii, de unde veneau și, mai ales, unde nu trebuiau să ajungă.
Avea în subordine un departament numeros, alcătuit în mare parte din femei. Unele cu studii superioare, altele fără, fiecare cu atribuțiile și responsabilitățile ei.
Mișulache era corect, exigent, cumpătat și sever când situația o cerea.
Avea însă și un fel aparte de a se adresa femeilor. Indiferent de vârstă sau de funcție, expresia lui caracteristică era:
— Domniță dragă...
Două cuvinte rostite cu politețea unui om din alte vremuri.
Dar adevărata lui funcție, cea pentru care nu primea nici salariu, nici concediu, era aceea de rezolvator universal al problemelor familiei.
Și când spun universal, nu exagerez.
Copiii, mama lui, rudele apropiate, rudele mai îndepărtate și, uneori, oameni care nici măcar nu-i erau rude — toți știau că, dacă aveau o problemă, puteau apela la Mișulache.
Școală? Mișulache.
Locuință? Mișulache.
Doctor? Mișulache.
Bani, alimente, acte, cimitire, înmormântări, tot ce ținea de viață și, uneori, de moarte?
Tot Mișulache.
În familia lui exista o frază care se repeta atât de des, încât devenise aproape un refren:
— Mihăiță, numai tu poți să ne salvezi!
Și Mihăiță îi salva.
Nu conta cât de complicată era problema. El o asculta, se gândea și găsea o soluție.
Nu știu cum reușea, dar reușea.
Probabil că, dacă cineva i-ar fi spus că are o problemă cu rotația Pământului, Mișulache ar fi întrebat foarte serios:
— Și cu cine trebuie să vorbesc?
Nu știu dacă cineva se întreba vreodată cine îl salva pe Mihăiță când avea el însuși o problemă.
Probabil că nimeni.
Pentru că Mihăiță era omul care îi salva pe ceilalți.
Numai că, din când în când, chiar și omul care rezolva problemele tuturor avea câte o problemă personală.
Și atunci trebuia să se ocupe și de ea.
Într-o zi, Mișulache avea programare la medicul lui de familie.
Cum era un om sănătos și foarte ocupat, vizitele la doctor erau pentru el evenimente destul de rare.
S-a prezentat la policlinică, a trecut pe la recepție și a urcat la etajul unde înțelesese că se afla cabinetul medicului său.
A găsit o sală mare de așteptare, s-a așezat pe un scaun și a început să aștepte.
Disciplinat, răbdător, serios.
Ca de obicei.
După un timp, a ridicat privirea și s-a uitat în jur.
Toți pacienții erau femei.
Numai femei.
Niciun bărbat.
Probabil că altcineva ar fi început să-și pună întrebări.
Dar nu Mișulache.
El își petrecuse o bună parte din viața profesională conducând un departament plin de femei. Era obișnuit să fie singurul bărbat din încăpere.
Așa că nu i s-a părut nimic deosebit.
Și a continuat să aștepte.
Timpul trecea.
Asistenta ieșea periodic din cabinet și striga câte un nume.
Intrau femei.
Ieșeau femei.
Alte femei așteptau.
Mișulache stătea cuminte pe scaun.
Dar numele lui nu era strigat.
La un moment dat, răbdarea omului obișnuit să rezolve probleme a început să se termine.
S-a ridicat, s-a apropiat de asistentă și, cu politețea și seriozitatea lui caracteristice, a întrebat:
— Domniță dragă, vă rog să-mi spuneți, eu am o programare și aștept de foarte mult timp. De ce nu sunt chemat?
Asistenta s-a uitat la el.
Lung.
Foarte lung.
Cu o expresie pe care Mișulache, probabil, n-a reușit s-o descifreze.
Apoi i-a răspuns:
— Domnule, aici este cabinetul de ginecologie. Cred că ați greșit etajul.
...
Nu știu ce a răspuns Mișulache.
Nu știu nici ce expresie a avut în momentul acela.
Dar tare mi-ar fi plăcut să fiu acolo!
Pentru că îmi este aproape imposibil să-mi imaginez cum omul care rezolva problemele tuturor, omul care nu se pierdea niciodată cu firea, a primit vestea că așteptase atâta vreme să fie consultat de un ginecolog.
Dar povestea nu s-a terminat la policlinică.
Când Mișulache a ajuns acasă, le-a povestit soției sale, Simona, și fiicei lor, Maria, ce pățise.
Și, spre deosebire de imaginea omului sever și mereu preocupat de responsabilități, de data aceasta Mișulache era amuzat.
Le-a povestit cum a așteptat răbdător, cum a observat că în jurul lui erau numai femei, cum nimeni nu-l striga și cum, în cele din urmă, a aflat că aștepta la ginecologie.
Au râs de s-au prăpădit.
Toți trei.
Eu nu am fost acolo. Și, după cum spuneam, nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată pe Mișulache râzând.
Dar Maria a fost acolo și își amintește.
Și mă bucur că mi-a povestit, pentru că acum, după atâția ani, îl pot vedea și eu altfel.
Nu doar ca pe omul impunător, contabilul-șef care rezolva problemele tuturor, ci și ca pe un tată și un soț care putea să vină acasă și să-și facă familia să râdă cu lacrimi.
Și totuși, dacă mă gândesc bine, există o explicație perfect logică pentru întreaga întâmplare.
Mișulache era atât de obișnuit să rezolve problemele femeilor, încât nici măcar la ginecolog nu i s-a părut că ar fi în locul nepotrivit.
„Mihăiță, numai tu poți să ne salvezi!”, îi spuneau toți.
Dar în ziua aceea, la ginecolog, Mihăiță ar fi avut nevoie de cineva care să-l salveze pe el!
Bufnița nu uită. Și, uneori, ne amintește că până și cei mai serioși oameni au poveștile lor de râs.