De Ovi Catanescu, cu completări din amintirile fratelui meu, Adrian (Adi) Catanescu
O întâmplare din copilăria noastră, la Brăila.
Bufnița nu uită.
Eram doar noi doi, eu și Adi. Dar, după cum avea să demonstreze copilăria noastră de nenumărate ori, eram mai mult decât suficienți pentru a face ceva neobișnuit.
Nu-mi mai amintesc exact câți ani aveam, dar eram destul de mici.
Familia se pregătea pentru o petrecere. În asemenea ocazii, mama era responsabilă cu pregătirea mâncării, ajutată de Ica, bunica noastră, și de Nana, mătușa Icăi.
În bucătărie era activitate intensă. Toată lumea avea ceva de făcut.
Pe vremea aceea, cel puțin pentru petreceri, vinul nu se cumpăra neapărat de la magazinele statului. Oamenii îl procurau din diverse surse, de obicei în damigene mari.
În casa noastră apăruse una impresionantă.
Avea, după amintirile mele, vreo cincizeci de litri și era îmbrăcată într-un înveliș de nuiele.
Damigeana fusese „procurată” de la Combinatul de Celuloză și Hârtie din Brăila, unde lucra tata.
Și când spun că lucra acolo, nu mă refer la o muncă oarecare. Tata era responsabil de instalarea și întreținerea utilajelor și instalațiilor care făceau posibilă tocarea stufului, macerarea lui și transformarea în pastă de celuloză, din care se produceau hârtie și fibre de celofibră.
La combinat, asemenea damigene erau folosite pentru depozitarea acidului sulfuric, utilizat, după cum își amintește Adi, în procesul de albire a pastei de celuloză. Sticla era potrivită pentru asemenea substanțe, deoarece rezista la acțiunea acidului.
Damigeana avea un dop special, tot din sticlă, cu suprafața șlefuită, mată, la fel ca interiorul gâtului recipientului. Cele două suprafețe se potriveau atât de bine încât închiderea era aproape etanșă.
Pentru doi copii de vârsta noastră, damigeana aceea era uriașă.
În mod normal, ne-am fi petrecut timpul afară, jucându-ne. Dar în ziua aceea, din motive pe care nu mi le mai amintesc, eram în casă.
Și, cum eram niște copii foarte bine crescuți, am hotărât să nu-i deranjăm pe adulți cu prezența noastră.
Așa că ne-am retras într-o cameră de deasupra gangului.
Era o cameră destul de rece iarna, folosită și pentru depozitarea alimentelor. Avea un pat mare, iar printre lucrurile păstrate acolo se afla și damigeana cu vin.
Nu știu ce ne-a atras în camera aceea, dar îmi amintesc că am închis ușa.
Și, ca de obicei, am început să cotrobăim.
N-a trecut mult până când atenția ne-a fost atrasă de damigeană.
Era mare. Foarte mare.
Și, bineînțeles, trebuia investigată.
Am scos dopul și am descoperit că înăuntru era vin.
Nu orice vin, ci un Traminer, un vin alb deosebit de aromat.
Problema era că damigeana era atât de mare și grea încât nu puteam nici s-o ridicăm, nici s-o aplecăm pentru a gusta din conținut.
Dar noi nu eram genul de copii care să renunțe în fața unei dificultăți tehnice.
Știam că vinul putea fi scos din damigeană cu ajutorul unui furtun.
Numai că furtun nu aveam la îndemână.
În schimb, am descoperit un tub lung de plastic, de vreo doi metri, dintre cele folosite pe atunci în construcții pentru protejarea firelor electrice.
Am reușit să scoatem vin prin tub.
Dar instalația avea două defecte majore.
În primul rând, tubul era prea rigid și incomod.
În al doilea rând, și mult mai grav, era greu de ascuns dacă intra cineva în cameră.
Adi, care avea deja o gândire inginerească, a găsit soluția.
S-a dus în beci și s-a întors cu un furtun lung, transparent, flexibil, de laborator, fabricat dintr-un material neutru din punct de vedere chimic.
Acum aveam instalația potrivită.
Dar ne mai trebuia ceva.
O explicație pentru faptul că stăteam închiși în cameră.
Și atunci am avut o idee genială.
Le-am spus celor din casă că vrem să dormim.
Să dormim!
Noi doi!
De bunăvoie!
După-amiaza!
În scurta noastră istorie nu se mai pomenise așa ceva.
Pentru mama, ocupată până peste cap cu pregătirile petrecerii, vestea a fost o surpriză cât se poate de plăcută.
A venit să se asigure că suntem bine înveliți cu plapuma, mai ales că în camera aceea era destul de frig.
Noi ne-am instalat confortabil în pat.
Furtunul transparent putea fi ascuns sub covor și apoi pe sub plapumă, până la noi.
Ușa era închisă.
Copiii dormeau.
Sau, cel puțin, așa credeau adulții.
În realitate, sub plapumă funcționa o instalație clandestină de degustat Traminer.
Vinul era extraordinar de aromat.
Avea un gust deosebit și îmi amintesc că părea mai dens decât apa.
Nu știu dacă era într-adevăr un vin atât de bun sau dacă noi eram pur și simplu fascinați de descoperirea noastră.
Cert este că ne-a plăcut.
Și am continuat.
Doi mici degustători, întinși confortabil în pat, sub plapumă, în timp ce restul familiei muncea de zor pentru pregătirea petrecerii.
Numai că mama nu era chiar atât de liniștită.
Ceva nu se potrivea.
Doi băieți care, în mod normal, nu puteau fi ținuți locului, hotărâseră dintr-odată să doarmă după-amiaza.
De bunăvoie.
Ceva nu avea sens, dar nu știa ce.
A venit încă o dată să ne verifice.
A ridicat chiar puțin plapuma, dar nu prea mult, ca să nu ne trezească.
N-a observat nimic.
Furtunul era transparent și atât de bine ascuns încât, dacă nu te uitai anume după el, nu aveai cum să-l remarci.
Mai târziu, mama a trimis-o și pe Ica să vadă ce facem.
Nici ea n-a descoperit nimic.
Și, la urma urmei, cui i-ar fi trecut prin cap că doi copii, întinși cuminți sub plapumă, beau vin direct dintr-o damigeană de cincizeci de litri?
Planul nostru funcționa perfect.
Sau aproape perfect.
Pentru că exista un mic amănunt pe care nu-l luaserăm în calcul.
Vinul avea alcool.
Și noi eram doi copii care nu mai băuseră niciodată.
După cum își amintește Adi, nu am băut o cantitate foarte mare.
Dar ne-am îmbătat repede.
Foarte repede.
Adi crede că și vaporii de alcool inhalați în timp ce trăgeam vinul prin furtun ar fi putut contribui la starea noastră. Nu știu dacă explicația lui este corectă, dar știu sigur că rezultatul a fost dezastruos.
La un moment dat, toată casa a început să se învârtă cu mine.
Nu mai puteam să-mi dau seama ce se întâmpla.
Mi-a fost îngrozitor de rău.
Și, în cele din urmă, am vomitat.
Așa s-a încheiat operațiunea noastră secretă.
Dacă nu ni s-ar fi făcut rău, probabil că nimeni nu ar fi aflat vreodată ce făcuserăm.
Mama și ceilalți au avut grijă de noi și, din fericire, episodul s-a încheiat fără urmări de durată, cel puțin din câte îmi amintesc.
Nu mai știu nici ce cantitate de vin dispăruse din damigeană și nici ce pagubă făcuserăm pregătirilor pentru petrecere.
Dar un lucru îl țin minte foarte bine.
Ani de zile, foarte mulți ani, n-am mai vrut să aud de vin.
Nici măcar mirosul nu-l suportam.
Așa s-a încheiat prima noastră mare experiență de degustători.
Nu știu dacă adulții au mai reușit să se bucure de petrecerea aceea.
Dar pentru mine, vinul își pierduse definitiv farmecul.
Cel puțin pentru foarte multă vreme.
Și când mă gândesc că totul începuse cu intenția noastră lăudabilă de a nu-i deranja pe adulți...
Poveste de Ovi Catanescu, completată cu amintirile fratelui său, Adrian (Adi) Catanescu.
Bufnița nu uită.