De Adrian (Adi) Catanescu
O întâmplare adevărată din copilăria noastră, la Brăila.
Bufnița nu uită.
Era iarnă. Nu-mi mai amintesc în ce lună, dar aveam bradul împodobit. Trecuse Crăciunul sau poate urma să vină. Nu mai știu.
Era seară, nu foarte târziu, dar afară se întunecase deja. Zăpada era destul de mare.
Mama și doamna Ciulinaru se întorceau împreună acasă. Nu-mi mai amintesc unde fuseseră. La doctor? La vreo ședință? Habar n-am.
Între blocurile din apropierea casei noastre exista un loc mai retras, lângă un gard, unde întunericul oferea o ascunzătoare perfectă pentru cineva cu intenții rele.
Deodată s-au auzit țipete și strigăte de ajutor.
Era vocea doamnei Ciulinaru:
— Domnu' Catanescu! Domnu' Catanescu!
Tata a sărit de pe scaun, a deschis fereastra și, văzând ce se întâmpla, a fugit imediat afară.
În picioarele goale!
Așa cum era îmbrăcat prin casă, cu haine subțiri, a ieșit direct în zăpadă.
A reușit să-l prindă pe individ. Era un tânăr de vreo douăzeci de ani, care nu părea să fie beat.
Nu știu de unde a avut tata atâta putere, dar l-a prins și l-a bătut măr.
Era atât de furios încât, până au sosit milițienii, a continuat să-l pocnească peste fața deja umflată și plină de sânge.
Adrenalina își spunea cuvântul. Tata nici măcar nu simțea frigul, deși stătea desculț în zăpadă, îmbrăcat doar cu hainele subțiri de casă.
Milițienii au venit destul de repede.
Aveau un GAZ rusesc, vopsit în albastru, pe care scria mare „MILIȚIA”.
Între timp se adunaseră și vecinii. Cred că domnul Ciulinaru fusese cel care sunase la Miliție, dar nu mai sunt sigur.
Milițienii nu i-au pus cătușe agresorului.
Nu știu dacă nu aveau sau dacă pur și simplu nu făcea parte din obiceiurile Miliției să folosească cătușe în public.
Poate era și o chestiune de imagine. La urma urmei, trebuiau să reprezinte o miliție a poporului, pentru popor...
Au luat declarații de la cei prezenți.
Curios este că nimeni nu l-a întrebat pe individ de ce era plin de „borș”, cu botul și ochii umflați.
L-au urcat în GAZ și duși au fost.
Abia după plecarea milițienilor, când ne-am întors în casă, tata a început să tremure.
Frigul, pe care până atunci nici nu-l simțise, își cerea acum drepturile.
Încerca să se încălzească. Avea pumnii zdreliți.
Furia și adrenalina trecuseră.
Rămăsese doar omul care, auzind strigătele de ajutor, sărise fără să stea pe gânduri, desculț, în zăpadă.
Procesul
Peste câteva luni, mama și doamna Ciulinaru au primit citații la tribunal.
Urmau să fie martore ale acuzării într-un proces pentru tentativă de viol.
Amândouă s-au dus, dar aveau o teamă cât se poate de serioasă.
În seara incidentului fusese întuneric. Agresorul nu apucase să vadă prea bine chipurile celor două femei.
Dar acum, la tribunal, avea ocazia să le privească în plină lumină, să le rețină fețele și, eventual, după ieșirea din închisoare, să le caute pentru a se răzbuna.
Asemenea lucruri se mai întâmplau, iar oamenii se temeau.
Mai ales de cei care nu aveau nimic de pierdut.
Pentru că, uneori, oamenii care nu mai au nimic de pierdut sunt cei mai periculoși.
O completare din amintirile lui Ovi
Îmi amintesc că și eu, și Adi am alergat afară, prin zăpada destul de înaltă. Mulți dintre vecini ieșiseră și ei din case. În mai puțin de cinci minute eram cu toții acolo, adunați în jurul agresorului.
Tata fusese cel care îl prinsese, dar vecinii nu rămăseseră în case, la căldură. Erau acolo, alături de noi.
Mama și doamna Ciulinaru se aflau deja în casă, încercând să-și revină după cele întâmplate.
O poveste din amintirile lui Adrian (Adi) Catanescu, cu o completare din partea fratelui său, Ovi.
Bufnița nu uită.