De Mihai Ungureanu
Eu am fost un copil cu totul special.
Încă de mic funcționam după fusul orar al Americii. Noaptea plângeam și urlam cât mă țineau plămânii, iar ziua dormeam liniștit, ca un îngeraș.
Părinții mei erau disperați.
Au încercat tot ce le-a trecut prin cap, dar nimic nu funcționa. Noapte de noapte, același concert. Fără pauză, fără concediu și, mai ales, fără speranța că spectacolul se va termina prea curând.
Până la urmă, cu chiu, cu vai, am mai crescut și liniștea s-a așternut în familie.
A crescut băiatul mare. Școală, liceu, armată.
Și, după armată, hopa!
Băiatul se hotărăște să se însoare.
Numai că, spre deosebire de alți tineri însurăței, pe mine nu mă preocupa prea tare nunta în sine.
Eu mă gândeam la ce urma după.
Mai exact, la număratul banilor din dar.
Banii de nuntă și marile planuri
A trecut nunta, a venit dimineața și ne-am apucat de numărat.
Am numărat banii o dată.
De două ori.
De vreo cinci ori, că poate între timp se mai înmulțeau.
Nu s-au înmulțit.
Și, după ce ne-am convins că suma era aceeași, a venit întrebarea cea mare:
Ce facem cu banii?
Viitorul în România era destul de incert, iar eu aveam alte planuri pentru viața mea.
Așa că i-am spus lui taică-meu:
— Tată, eu vreau să plec peste hotare.
Tata a apelat la cunoștințele lui și, contra sumei de 1.500 de mărci germane, am obținut o viză de călătorie și de afaceri pentru Franța.
Fratele meu era deja plecat din România. Avea cunoștințe în Franța și ajunsese ulterior în Irlanda, unde urma să ajung și eu.
Acolo aveam de gând să încep o viață nouă.
Un plan simplu, nu?
Franța, apoi Irlanda.
Ce putea să meargă prost?
Ei bine, aproape totul.
Parisul și hotelul de minus o stea
Am aterizat pe aeroportul Charles de Gaulle, la Paris.
Am așteptat vreo șase ore până când a venit să mă ia un camarad de-al fratelui meu.
M-a dus la un hotel.
Dar nu orice hotel.
Un hotel de minus o stea.
Acolo m-a cazat într-o cameră cu alți trei români de-ai noștri.
Eu, proaspăt sosit din România, eram curios nevoie mare.
— Băieți, voi ce faceți aici? Cum vă descurcați?
Doi dintre ei erau frați și, cel puțin în acte, minori.
— Păi, mergem la muncă. Toți muncim!
Mi-am zis că am nimerit bine.
Oameni muncitori, descurcăreți, care își câștigau existența în Occident.
Numai că abia a doua zi am înțeles ce însemna, pentru ei, „munca”.
Spre seară au început să apară, unul câte unul.
Primul s-a întors de la Turnul Eiffel, bronzat de parcă lucrase toată ziua pe litoral.
Omul cerșise de dimineață până seara și soarele își făcuse datoria.
Unul dintre frați a venit cu ceva de-ale gurii.
Celălalt a apărut cu un adidas nou-nouț.
Unul singur.
M-am uitat la el și l-am întrebat:
— Bine, bă, dar unde-i celălalt?
— Mâine mă duc să-l aduc!
Aha!
Acum începeam să înțeleg cum funcționa economia locală.
Băi, ce viață aveau oamenii ăștia!
O muncă pe care eu nu o înțelegeam și pe care, sincer să fiu, nici nu mă vedeam practicând-o.
Așa că am început să calculez cât mai puteam rămâne printre acești „muncitori necalificați”.
Spre Anglia, țara tuturor speranțelor
După o săptămână, puținii bani cu care venisem erau aproape terminați.
Trebuia să fac ceva.
I-am convins cu greu pe cei trei camarazi că viața în Franța nu era chiar atât de minunată și că ar fi cazul să încercăm în Anglia.
Zis și făcut.
În dimineața plecării, eram patru aventurieri pregătiți să pornească la drum.
Eu.
Cei doi frați „minori”.
Și bronzatul de la Turnul Eiffel.
Ni s-a mai alăturat un prieten de-al lor.
Nu ca să vină cu noi.
Ci pentru că trebuia cineva să ne închidă pe dinăuntru.
Da, ați ghicit.
Urma să călătorim clandestin într-o semiremorcă de TIR, acoperită cu prelată.
Un mijloc de transport absolut spectaculos.
Fără scaune.
Fără ferestre.
Fără toaletă.
Și, bineînțeles, fără bilete.
Semiremorca era plină până sus cu cutii. Ne-am cățărat cu greu și, după ceva timp, am reușit să ajungem în partea din față.
Acolo ne-am instalat.
Acum nu mai aveam decât de așteptat să vină capul tractor și să ne ducă spre feribot.
După vreo trei ore, am început să ne mișcăm.
Și cum ne mișcam!
Șoferul mergea de parcă participa la un raliu, iar noi încercam să ne ținem de ceva.
Numai că nu prea aveam de ce.
După o vreme, liniște totală.
Nu se mai auzea motorul.
Nu se mai simțea drumul.
Pluteam.
Eram patru români într-o cutie uriașă, undeva pe mare, purtați de valuri spre visul nostru.
Anglia!
Parcă ne scria pe frunte.
Vinurile franțuzești și toaleta improvizată
După câteva ore, am făcut o descoperire extraordinară.
Toate cutiile din semiremorcă erau pline cu vinuri franțuzești.
Păi, dacă tot eram în Franța, măcar să ne bucurăm de cultura locală!
Aveam un briceag șmecher, cu care reușeam să deschidem sticlele.
Am început degustarea.
O sticlă, o gură.
Alta, încă o gură.
Nu ne permiteam să ne îmbătăm. Trebuia să ajungem întregi la destinație.
Așa că am rămas la nivelul de degustători profesioniști.
După un timp, am ațipit.
Nu știu cât am dormit, dar m-am trezit brusc.
Un miros îngrozitor îmi invadase nasul.
Miros de fecale.
Înțelegeți voi.
Acolo era și dormitorul.
Și bucătăria.
Și baia.
Totul într-un singur spațiu.
Un adevărat apartament multifuncțional.
Numai că fără confortul unui apartament.
Evadarea din semiremorcă
În cele din urmă, am ajuns în sudul Angliei.
Capul tractor ne-a dus la destinația lui.
Nu și la a noastră.
Am așteptat să se facă liniște, apoi am tăiat prelata și am început să coborâm.
Când am sărit, mi s-a părut că trece o veșnicie până să ating pământul.
Abia atunci mi-am dat seama cât de sus fuseserăm.
Dar eram în Anglia!
Libertatea părea la câțiva pași.
Am hotărât să ne despărțim în două grupuri.
Doi pe o parte a străzii, doi pe cealaltă.
Să nu atragem atenția.
Aveam cu noi o hartă și un dicționar român-englez.
Cu aceste două instrumente sofisticate de navigație, am pornit spre gara cea mai apropiată.
Până la urmă, am ajuns.
Destinația următoare: Londra.
Eu mi-am cumpărat bilet de tren.
Cei trei camarazi ai mei, nu.
Ei erau obișnuiți cu alte metode de transport.
În Franța, după cum îmi explicaseră, amenzile lor erau plătite de biserică, iar actele false de minori îi ajutau să evite deportarea.
Eu încă mai credeam că un bilet cumpărat cinstit era cea mai bună investiție.
Londra și surpriza neplăcută
Am ajuns la Londra.
De acolo urma să ne continuăm călătoria spre Dublin.
Am cumpărat biletele.
Totul părea să meargă conform planului.
Până când...
Ne-am trezit trași deoparte.
Toți patru.
Percheziționați.
Și arestați.
Într-o clipă, visul meu irlandez s-a transformat într-un coșmar englezesc.
Când m-am văzut închis, mi-am dat seama cât de repede se poate schimba viața unui om.
Cu puțin timp înainte fusesem mire.
Acum eram în închisoare.
De la nuntă, direct la pușcărie!
Mi-au confiscat șireturile, cureaua și tot ce aveam asupra mea.
Inclusiv pașaportul.
Următoarele zile au fost un coșmar.
Interogatorii peste interogatorii.
Mai întâi împreună, apoi separat.
A venit și un translator român, care traducea tot ce aveam de povestit.
Iar noi am povestit.
Verzi și uscate.
Autoritățile voiau să afle cu orice preț cum ajunseserăm în Anglia.
Noi încercam să evităm răspunsurile prea precise.
La un moment dat, au început amenințările.
Dacă nu spuneam adevărul, aveam să putrezim acolo.
Eu, proaspăt însurat, m-am gândit la nevastă.
La casă.
La viața mea de până atunci.
Și am cedat primul.
Înapoi la Otopeni
După câteva zile, m-am trezit într-un aeroport.
Mi s-a spus că trebuie să mă urc în avion și că îmi voi primi pașaportul înapoi când voi ajunge la Otopeni.
Așa s-a încheiat aventura mea englezească.
Cu o interdicție de intrare în Anglia pentru zece ani.
Și cu o concluzie personală:
M-a mâncat în fund să mă însor!
Dacă nu mă însuram, nu aveam banii de nuntă.
Dacă nu aveam banii de nuntă, nu cumpăram viza.
Dacă nu cumpăram viza, nu ajungeam în Franța.
Și dacă nu ajungeam în Franța, nu mă trezeam într-o semiremorcă plină cu vinuri, plutind spre Anglia.
Aș fi fost bine-mersi.
Mai sărac, ce-i drept.
Dar fără interdicție de zece ani.
Ce s-a întâmplat cu ceilalți?
După câțiva ani, am aflat ce se întâmplase cu cei trei camarazi ai mei.
Ei ceruseră azil politic în Anglia.
Procesul durase aproape un an, timp în care, din câte am aflat, fuseseră ținuți în detenție.
În cele din urmă, au ajuns în Irlanda.
Dar acolo nu le-a mai mers cu „munca necalificată”.
Și au ajuns destul de repede înapoi de unde plecaseră, la destinația lor finală.
Eu, între timp, mă întorsesem în România.
Cu coada între picioare.
Dezumflat.
Și cu un gust amar.
Dar, dacă stau bine să mă gândesc, exista și o parte bună.
Scăpasem cu viață.
Dacă ne descopereau pe feribot, cine știe ce s-ar fi întâmplat cu noi?
În mintea mea de atunci, riscul fusese enorm.
Poate că puteam ajunge chiar mâncare pentru pești.
Ce nebunie!
America mă aștepta
M-am întors la proaspăta mea soție.
Și, după un an, s-a întâmplat ceva la care nu mă așteptam.
Am câștigat la loteria vizelor pentru Statele Unite.
De data aceasta, fără semiremorci.
Fără prelate tăiate.
Fără degustări clandestine de vin.
Și fără închisoare.
Am ajuns împreună în America.
Acolo unde, probabil, trebuia să ajung de la bun început.
Vă mai amintiți cum începe povestea?
Cu un copil care plângea noaptea și dormea ziua, de parcă trăia deja pe fusul orar american.
Se pare că aveam destinația în sânge.
Doar traseul îl alesesem puțin greșit.
Săptămâna mea de miere
Au trecut douăzeci și opt de ani.
Și uneori încă mă întreb:
Băi, cât de idiot poți să fii ca să faci așa ceva?
Să te bagi de bunăvoie într-o semiremorcă, să traversezi marea ascuns printre cutii, să riști să fii descoperit și să ajungi în închisoare?
Și toate astea la scurt timp după nuntă?
Dar știți ceva?
Sunt împăcat cu ideea.
Ba chiar sunt mândru de mine!
Am încercat.
Am riscat.
Am greșit.
Am supraviețuit.
Și, până la urmă, am ajuns unde îmi doream.
Iar dacă stau să mă gândesc, nici banii de nuntă nu s-au risipit chiar degeaba.
În săptămâna petrecută în Franța am vizitat Turnul Eiffel, Champs-Élysées și multe alte locuri frumoase.
Așa că, atunci când soția îmi scoate ochii că am cheltuit banii de nuntă pe aventura asta, am un răspuns perfect:
— Dragă, dar eu am fost în săptămâna de miere!
The Owl Doesn't Forget. 🦉