De Ovi Catanescu, după amintirile mele și ale fratelui meu, Adi
DRAFT – pentru Owl Spit
În copilăria noastră, la Brăila, Crăciunul și Anul Nou veneau cu bucuriile obișnuite ale sărbătorilor.
Dar pentru noi, băieții din cartier, mai exista ceva aproape la fel de important.
Pocnitorile.
Nu știu cum era prin alte orașe, dar la noi o pocnitoare care făcea doar „poc” nu prea impresiona pe nimeni.
Trebuia să facă BUM!
De preferat suficient de tare încât să se audă și la blocurile vecine.
Cu cât bubuitura era mai puternică, cu atât creștea prestigiul inventatorului.
Nu aveam diplome pentru asemenea realizări, dar respectul celorlalți băieți era o recompensă suficientă.
Și, cum noi nu eram genul de copii care să aștepte cuminți următoarele sărbători, experimentele continuau uneori și vara.
Vecinii probabil că nu împărtășeau entuziasmul nostru.
Bijuteriile de la Progresul
La Brăila, mulți dintre părinții copiilor lucrau la Progresul, una dintre marile întreprinderi industriale ale orașului.
Acolo existau strungari foarte pricepuți.
Unii dintre ei confecționau pocnitori din alamă, adevărate mici bijuterii mecanice.
Adi își amintește cât de frumos erau lucrate, cu piesele potrivite perfect și cu diferite sisteme menite să reducă riscul ca acestea să fie proiectate în timpul exploziei.
Noi le admiram ca pe niște obiecte de mare valoare.
Nu toți băieții aveau asemenea pocnitori.
Iar cei care nu aveau trebuiau să găsească alte soluții.
Din fericire pentru imaginația noastră și din nefericire pentru siguranța publică, la capitolul improvizații stăteam foarte bine.
Laboratorul nostru din beci
Eu și Adi aveam propriul laborator de chimie.
În beci.
Și când spun laborator, nu mă refer la câteva borcane de murături, o lingură și două sticle goale.
Nu, domnule!
Aveam substanțe chimice păstrate în recipiente speciale, eprubete, alambicuri și tot felul de vase și aparate din sticlă, asemenea celor folosite în laboratoarele adevărate.
Eram destul de bine echipați.
O parte dintre substanțe le obțineam de la școală.
Altele proveneau de la combinatul chimic unde lucra tata.
Tot de la laboratorul combinatului aveam multe dintre eprubetele și aparatele noastre din sticlă.
Iar când nu găseam ceea ce ne trebuia, apelam la ceea ce numeam, cu un aer de conspiratori profesioniști, „sursele noastre”.
Uneori chiar cumpăram de la ele.
Așadar, aprovizionarea funcționa.
Departamentul de cercetare și dezvoltare al fraților Catanescu nu ducea lipsă de materii prime.
Ceea ce lipsea uneori era supravegherea unui adult care să ne spună:
— Băieți, voi sunteți întregi la cap?
Tata și proiectele școlare
Tata lucra la combinatul chimic, iar pentru noi acest lucru reprezenta un avantaj extraordinar.
Din când în când îi ceream să ne aducă diverse substanțe sau materiale din laborator.
Și tata ne ajuta.
Nu cred că avea habar ce făceam noi cu adevărat în beci.
De fapt, tata nu prea știa mare lucru despre toate năzbâtiile noastre. Dar era bucuros că îl implicam în viața noastră, că aveam nevoie de el și că putea să ne fie de folos.
Nu punea prea multe întrebări.
Iar când, totuși, întreba la ce ne trebuia una sau alta, răspunsul era aproape întotdeauna același:
— Ne trebuie la școală, pentru un proiect.
Ce proiect?
Ei, cine mai știe?
Probabil că nici noi nu ne hotărâserăm încă.
Important era că tata primea o explicație, noi primeam materialele, iar laboratorul nostru din beci își putea continua activitatea.
Tata credea că ne ajută cu proiectele școlare.
Noi aveam cu totul alte proiecte.
Și cred că era mai bine pentru liniștea lui să nu cunoască toate amănuntele.
Micile noastre „bombițe”
Adi își amintește foarte bine experimentele din laborator.
Pentru sărbătorile de iarnă aveam amestecurile noastre preferate, obținute din diferite substanțe chimice.
Unele erau extrem de instabile.
Atât de instabile, încât se puteau aprinde singure din cauza frecării.
Uneori chiar în buzunar!
Alteori, în timp ce încercam să le pregătim.
Din aceste amestecuri făceam mici încărcături explozive, pe care le numeam „bombițe”, uneori învelite în poleială.
Erau folosite în pocnitorile noastre, inclusiv în cele metalice.
La vremea aceea, probabil că ne consideram niște chimiști foarte pricepuți.
Astăzi, după atâția ani, cred că am fost mai degrabă niște chimiști foarte norocoși.
Pentru că între o experiență reușită și un accident grav nu era întotdeauna o diferență prea mare.
Iar noi aveam să vedem asta cu ochii noștri.
Pocnitoarea improvizată din cutia de conserve
Una dintre invențiile noastre era o pocnitoare făcută dintr-o simplă cutie de conserve.
Adi își amintește aproape fiecare amănunt al acestei improvizații.
Foloseam carbid, din care se degaja acetilenă, un gaz inflamabil.
Pământul din jurul cutiei avea și el un rol în ceea ce se întâmpla.
Când gazul se aprindea, se producea o explozie puternică, însoțită de o flacără, iar cutia era proiectată cu mare viteză în aer.
Uneori ajungea la zeci de metri înălțime.
Imaginați-vă spectacolul!
O simplă cutie de conserve care, cu câteva clipe înainte, nu valora aproape nimic, zbura acum deasupra noastră.
Noi eram încântați.
Probabil că locatarii blocurilor din jur aveau alte sentimente.
Dar exista o problemă.
Cutia aceea trebuia să cadă undeva.
Și, până să cadă, putea lovi pe cineva.
Adi își amintește degete zdrelite, unghii învinețite și alte răni provocate de asemenea experimente.
Iar Bebe Pătrașcu a avut parte de una dintre cele mai neplăcute experiențe.
Bebe a vrut să urmărească de foarte aproape momentul aprinderii.
Prea aproape.
În clipa exploziei, marginea cutiei l-a lovit în frunte.
S-a ales cu o tăietură semicirculară, după forma marginii cutiei.
O rană care sângera abundent și care, după cum își amintește Adi, a necesitat copci.
Bietul Bebe!
Noi încercam să facem cutiile de conserve să zboare.
El a descoperit că acestea puteau să lase și autografe.
Direct pe frunte.
Un autograf de care, sunt sigur, s-ar fi lipsit bucuros.
Costel „Salam”
Dar nu toate accidentele se terminau cu o tăietură și câteva copci.
Printre băieții pe care îi cunoșteam era Costel, poreclit „Salam”.
Era coleg de clasă cu Adi și Marian, același Marian care apare și în alte întâmplări ale copilăriei noastre.
Salam locuia într-unul dintre blocurile mai noi, aproape de școală.
Îmi amintesc zona. La prima scară a acelor blocuri locuia Nicolae Bănică și tot acolo locuiau și verișorii lui Liviu Petrișor.
Accidentul lui Salam s-a petrecut în fața scării blocului în care locuia el.
Avea vreo treisprezece sau paisprezece ani.
Adi își amintește foarte bine ce s-a întâmplat.
Salam avea o pocnitoare metalică improvizată, făcută dintr-un cilindru și un șurub, pe care o ținea în palmă.
Încerca să o facă să pocnească.
Dar nimic.
Nici măcar un fâs.
Poate că Salam credea că nu o lovise suficient de puternic. Poate că bănuia că încărcătura era prea slabă.
Nu știm exact ce gândea.
Cert este că, în loc să renunțe, a continuat să adauge alte „bombițe”, fără să le îndepărteze pe cele anterioare.
Cinci încercări nereușite.
Cinci „bombițe” rămase în pocnitoare.
Iar Salam continua să țină obiectul în palmă.
Până când, la una dintre încercări, s-a produs o deflagrație violentă.
Pocnitoarea i-a explodat în mână.
Urmările au fost îngrozitoare.
Adi își amintește palma perforată, sângele, oasele zdrobite și tendoanele afectate.
„Un măcel”, cum spune el.
Eu nu-mi amintesc dacă am asistat la explozie sau dacă am văzut mâna rănită imediat după aceea.
Dar îmi amintesc că eram acolo când a venit salvarea.
Adi era convins că mâna aceea nu va mai putea fi recuperată.
Și totuși, s-a recuperat.
Nu complet, cel puțin nu ca înfățișare.
Au rămas cicatricile, deformările și degetele chircite.
Dar toate cele cinci degete erau acolo.
Și Salam le putea folosi.
Un rezultat aproape de necrezut, având în vedere gravitatea accidentului.
Mâna norocoasă
Povestea lui Salam ar fi fost deja extraordinară dacă s-ar fi terminat aici.
Dar Adi mi-a reamintit un amănunt pe care eu îl uitasem.
La un moment dat, Salam a tras un Loz în plic.
Pentru cei care nu-și mai amintesc, Lozul în plic era o loterie foarte populară în România acelor vremuri.
Cumpărai un plic, îl deschideai și aflai imediat dacă ai câștigat ceva.
De cele mai multe ori, bineînțeles, nu câștigai nimic.
Dar Salam a câștigat.
Și nu orice premiu.
O Dacie!
O mașină adevărată, într-o vreme când pentru mulți români o Dacie reprezenta un vis greu de împlinit.
Fiind minor, premiul a fost revendicat de părinții lui.
Dar partea cea mai uimitoare abia acum vine.
După cum își amintește Adi, Salam a tras lozul câștigător cu aceeași mână pe care pocnitoarea aproape i-o distrusese.
Mâna cu cicatrici.
Mâna cu degetele deformate.
Mâna despre care Adi crezuse că nu va mai putea fi salvată.
Și cu mâna aceea a câștigat o Dacie.
Adi și-a încheiat amintirea cu un singur cuvânt:
„Coincidență?”
Nu știu, Adi.
Dar dacă aș fi inventat eu o asemenea poveste, probabil că nimeni nu m-ar fi crezut.
Privind în urmă
Au trecut mulți ani de atunci.
Laboratorul nostru din beci nu mai există.
Pocnitorile din alamă, cutiile de conserve și experimentele noastre au rămas doar în amintire.
Dar oamenii și întâmplările au rămas cu noi.
Tata, bucuros că băieții lui aveau nevoie de ajutorul său pentru „proiectele școlare”.
Bebe Pătrașcu, cu tăietura semicirculară de pe frunte.
Salam, cu mâna rănită și cu norocul lui incredibil la Loz în plic.
Și noi doi, eu și Adi, convinși că lumea era un laborator uriaș în care aproape orice merita încercat.
Astăzi îmi dau seama cât de periculoase erau unele dintre năzbâtiile noastre.
Dar îmi amintesc și curiozitatea, prietenia, inventivitatea și entuziasmul cu care descopeream lumea.
Nu toate amintirile copilăriei sunt frumoase.
Unele sunt amuzante.
Altele sunt dureroase.
Iar câteva sunt atât de neverosimile, încât ai putea crede că le-am inventat.
Noroc că îl am pe Adi.
El își amintește uneori lucruri pe care eu le-am uitat.
Și, din când în când, îmi reamintește câte un amănunt care schimbă întreaga poveste.
La urma urmei, acesta este și rostul Owl Spit.
Să adunăm amintirile înainte ca timpul să le împrăștie.
Pentru că, dacă noi doi am reușit să uităm atâtea lucruri, măcar bufnița să nu le uite.
Bufnița nu uită. 🦉