De Ovi Catanescu – cu amintirile și completările Mariei
În octombrie 1995, eu și Maria ne-am mutat în casa noastră nou-nouță din Hunters Ridge, un cartier rezidențial din Hoffman Estates, Illinois.
Eram foarte încântați de alegerea făcută.
Mai ales că, în sfârșit, vânduserăm casa de pe Bradford Lane.
Cea cu fantoma.
Și da, din punctul meu de vedere, am vândut casa cu fantomă cu tot.
După experiența aceea, am avut o singură condiție pentru următoarea noastră locuință: să fie o construcție nouă.
Fără foști proprietari. Fără trecut misterios. Și, de preferat, fără fantome.
Hunters Ridge era exact ceea ce ne doream.
Ne plăcea atât de mult cartierul, încât nu ne mai opream din povestit despre el. L-am recomandat prietenilor noștri, iar unii dintre ei au ajuns chiar să se mute acolo.
Constructorul, Pasquinelli, oferea tot felul de facilități și stimulente pentru a atrage cumpărătorii.
Pe vremea aceea, Maria lucra ca agent imobiliar. Le-a prezentat și unora dintre clienții ei casele construite de Pasquinelli.
În anul respectiv, a vândut două case ale acestui constructor. Una era chiar în Hunters Ridge, iar cealaltă într-un cartier asemănător, dintr-o altă suburbie a orașului Chicago.
Nici prin gând nu-i trecea că acele două vânzări aveau să-i aducă ceva mult mai spectaculos decât un comision.
Invitația
În fiecare an, compania Pasquinelli organiza o cină festivă pentru agenții imobiliari care vânduseră cel puțin una dintre casele construite de firmă.
Era felul constructorului de a le mulțumi agenților pentru colaborare, oferindu-le o cină deosebită și recunoscându-le meritele.
În primăvara anului 1996, la numai câteva luni după ce ne mutaserăm în noua casă, Maria a primit invitația.
Și, cunoscând-o pe Maria, vă puteți imagina că nu avea de gând să lipsească.
Eu n-am fost acolo. Aveam doi băieței mici acasă și am ratat ceea ce avea să devină una dintre cele mai memorabile seri din cariera ei imobiliară.
Dar, bineînțeles, am aflat după aceea tot ce se întâmplase.
La eveniment participau aproximativ 200–250 de agenți imobiliari.
La sfârșitul cinei urma momentul pe care îl așteptau cu toții: o tombolă.
Și nu era vorba despre niște premii simbolice.
Erau trei premii în bani:
Premiul întâi: 5.000 de dolari
Premiul al doilea: 2.000 de dolari
Premiul al treilea: 2.000 de dolari
Pentru a participa, fiecare agent trebuia să introducă o carte de vizită în urna pentru tragerea la sorți.
Când Maria s-a apropiat de doamna care strângea cărțile de vizită, i-a întins-o pe a ei.
Dar doamna avea ceva să-i spună.
Pentru că Maria vânduse două case Pasquinelli în anul respectiv, avea dreptul să introducă două cărți de vizită.
Ei bine, Mariei nu trebuia să-i spui de două ori!
A scos încă una și i-a întins-o zâmbind.
La urma urmei, două șanse erau mai bune decât una.
Tragerea la sorți
Toate cărțile de vizită au fost introduse într-un cilindru mare, din plasă metalică, care putea fi învârtit pentru a le amesteca bine.
Cilindrul a fost rotit, cărțile de vizită s-au amestecat, iar proprietarul companiei, domnul Anthony Pasquinelli, a venit să extragă câștigătorii.
Primul premiu era de 5.000 de dolari.
A băgat mâna în cilindru, a scos o carte de vizită, s-a uitat la ea și a anunțat câștigătorul.
Maria!
Câștigase premiul cel mare!
Cinci mii de dolari!
S-a dus în față, a primit plicul cu cecul și s-a întors la locul ei.
Pentru o femeie care nu câștigase în viața ei la loterie sau la vreo altă tombolă, 5.000 de dolari reprezentau un debut spectaculos în lumea norocului.
Dar seara nu se terminase.
Domnul Pasquinelli s-a întors la cilindru pentru a extrage al doilea premiu.
Încă 2.000 de dolari.
A băgat mâna, a scos o altă carte de vizită și s-a uitat la nume.
Apoi s-a mai uitat o dată.
Nu-i venea să creadă ce vedea.
„Nu pot să cred așa ceva!”
Și a anunțat numele câștigătorului.
Maria! Din nou!
Da. Aceeași Maria.
Aceeași femeie care tocmai câștigase 5.000 de dolari.
Nimănui nu-i venea să creadă.
Din aproximativ 200–250 de agenți imobiliari, cu toate acele cărți de vizită amestecate în cilindru, primele două cărți extrase aparțineau aceleiași persoane.
Soției mele.
Al treilea premiu a fost câștigat de un alt agent imobiliar.
Se pare că până și norocul Mariei avea o limită.
Șapte mii de dolari
În seara aceea, Maria s-a dus la o cină festivă a agenților imobiliari și s-a întors acasă cu 7.000 de dolari câștigați la tombolă.
Două premii.
Două cărți de vizită.
O femeie foarte norocoasă.
Eu n-am fost acolo să văd toată agitația, dar îmi pot imagina expresia de pe fața ei când domnul Pasquinelli i-a strigat numele a doua oară.
Și, cu siguranță, îmi pot imagina cu cât entuziasm mi-a povestit totul după aceea.
Era genul de întâmplare care intră în istoria unei familii, o poveste pe care o spui și o răspui de-a lungul anilor și care nu-și pierde niciodată farmecul.
Dar, de curând, când Maria a citit povestea pe care o scrisesem despre acea seară, și-a amintit un detaliu pe care eu îl uitasem.
Purta o rochie verde.
Și nu orice rochie verde.
Era o rochie pe care i-o cumpărasem eu.
Nu o mai are, iar eu, sincer să fiu, nu-mi aminteam culoarea ei până când Maria nu mi-a spus.
Verde.
Culoarea dolarilor americani.
O coincidență? Bineînțeles.
Dar dacă tot ai de gând să câștigi 7.000 de dolari într-o singură seară, măcar să fii îmbrăcată în ton cu banii!
Se pare că alesesem culoarea potrivită.
Câțiva dolari pentru loterie
Chiar și astăzi, după atâția ani, Mariei îi mai place din când în când să-și încerce norocul.
Când plecăm într-o călătorie, se întâmplă să cumpere de la o benzinărie bilete de loterie de zece sau cincisprezece dolari. De obicei, o singură dată, la dus, și foarte rar la întoarcere.
O mică plăcere. Poate și emoția aceea de a vedea dacă norocul îi va mai zâmbi vreodată.
Și știți ceva?
Eu nu mă plâng.
De câte ori mă gândesc la cei 7.000 de dolari pe care i-a adus acasă de la cina organizată de Pasquinelli, îmi spun că și-a câștigat dreptul la această mică plăcere pentru tot restul vieții.
La urma urmei, cine sunt eu să mă contrazic cu o femeie care a câștigat premiul întâi și premiul al doilea la aceeași tombolă?
Ne-am început viața în Hunters Ridge hotărâți să lăsăm în urmă fantoma de pe Bradford Lane.
În schimb, am descoperit un cartier minunat, prieteni care ne-au urmat acolo și o poveste extraordinară despre seara norocoasă a Mariei.
Unii oameni așteaptă o viață întreagă să le vină ziua norocoasă.
Maria a avut parte de ea de două ori, în aceeași seară.
Iar dacă la următoarea noastră călătorie va dori să mai cheltuiască zece sau cincisprezece dolari pe bilete de loterie, eu voi fi lângă ea, zâmbind.
Pentru că mi-a demonstrat deja că, uneori, chiar și lucrurile care par imposibile se pot întâmpla.
Bufnița nu uită. 🦉