Două săptămâni fără mama
Sau cum doi frați au încercat să îmbunătățească locuința părinților și au ajuns să plece de acasă
Din seria „Trăsnăile fraților Cătănescu”
Nu-mi mai amintesc exact câți ani aveam. Eram amândoi la liceu, eu și fratele meu, Adi, și, ca orice adolescenți cu inițiativă, aveam tot felul de idei despre cum ar trebui să meargă lucrurile în jurul nostru.
Inclusiv despre cum ar trebui aranjată mobila din casa părinților.
Mama plecase pentru două săptămâni la Victoria, un orășel de la poalele Munților Făgăraș, unde locuiau unchiul nostru Jenică, fratele tatei, și soția lui, tanti Florica.
Bănuiesc că se dusese acolo să se mai odihnească, să se relaxeze puțin.
Și bine făcuse!
Numai că două săptămâni fără mama aveau să se dovedească mult mai complicate decât ne-am fi imaginat.
Acasă rămăseserăm tata, Adi și cu mine.
Într-una dintre seri, eu și Adi am ajuns la concluzia că mobilierul din casă nu era așezat cum trebuie.
Nu știu cine a avut primul ideea, dar amândoi am fost de acord că se putea mult mai bine.
Așa că ne-am apucat de treabă.
Am început să mutăm mobila, să schimbăm poziția lucrurilor, să îmbunătățim aspectul și funcționalitatea locuinței.
Faptul că era în toiul nopții nu ni s-a părut un impediment.
Dimpotrivă, noi consideram că le făceam părinților un serviciu. Ne sacrificam timpul liber pentru a le oferi o locuință mai frumoasă și mai bine organizată.
Și nici măcar nu ceream bani pentru asta!
Din păcate, tata n-a apreciat deloc inițiativa noastră.
După cum își amintește Adi, tata s-a întors acasă după o zi lunga la serviciu și a descoperit că locuința lui nu mai arăta deloc așa cum o știa. Mobila era în alte locuri, lucrurile erau schimbate, iar cei doi fii ai lui păreau foarte mulțumiți de rezultat. Tata, în schimb, era dezorientat și furios.
Probabil că ultimul lucru pe care și-l dorea în seara aceea era să descopere că propriii copii se apucaseră de redecorat casa.
A urmat o ceartă.
Tata și Adi au început să se certe din cauza felului în care rearanjaserăm mobila și, mai ales, pentru că aleseserăm tocmai mijlocul nopții ca să facem aceste schimbări.
Confruntarea s-a terminat prost. A fost unul dintre acele momente de care niciunul dintre noi nu avea să-și amintească cu mândrie.
Dar, în mintea noastră de adolescenți, exista o soluție foarte simplă.
Să plecăm!
Și asta am făcut.
Am ieșit împreună din casă, zâmbind, poate chiar râzând.Nu pentru că situația fusese lipsită de gravitate, ci pentru că eram convinși că știam cum avea să se termine totul. Mama urma să se întoarcă.
Iar tata avea să fie nevoit să explice de ce cei doi băieți ai lui plecaseră de acasă în lipsa ei.
Noi consideram că făcuserăm o faptă bună, iar tata intervenise fără niciun motiv întemeiat.Cel puțin, asta era versiunea noastră!
După ce am plecat, drumurile noastre s-au despărțit.
Eu nu-mi mai amintesc exact unde am stat. Probabil la unul dintre prietenii mei de atunci, poate la Mihai Conțiu, unul dintre cei mai apropiați prieteni ai mei din liceu.
Adi însă își amintește foarte bine ce a făcut.
S-a dus la familia Ioniță, unde locuia prietenul lui, Cici.
Era atât de târziu, încât n-a vrut să trezească pe nimeni.
Așa că s-a culcat pe scara din fața ușii lor.
Dimineața, familia Ioniță l-a găsit acolo.
Și ceea ce pentru mine avea să rămână o escapadă relativ scurtă, pentru Adi s-a transformat într-o aventură mult mai serioasă.
El a rămas plecat mai mult timp.
Domnul Ioniță era milițian și, aflând de situația lui, s-a oferit să-l ajute să-și găsească de lucru.
Adi ajunsese chiar să se gândească să renunțe la liceul de zi, să se angajeze și să-și termine studiile la seral.
Domnul Ioniță i-a găsit un loc de muncă la o întreprindere de încălțăminte.
Între timp, Adi își petrecea zilele cu gașca de la Casata, o cofetărie din centrul Bucureștiului unde prietenii lui se întâlneau aproape zilnic.
Petreceau acolo ore întregi discutând despre toate: politică, muzică, artă și orice alt subiect care le stârnea interesul. Și, bineînțeles, nu lipseau glumele și râsetele.
Casata era mai mult decât o simplă cofetărie. Era un loc de întâlnire, de conversație și de prietenie.
Era locul unde trebuia să fii!
Mi-a povestit acum că a dormit chiar de două ori pe Arcul de Triumf, unde băieții de la Casata aveau chei sau șperacle cu care puteau deschide ușile.
Când nu era la familia Ioniță, mânca pe la autoservirile nou-deschise, de obicei câte o chiflă și o salată.
Pentru altceva nu prea avea bani.
Nu mai era chiar o simplă glumă adolescentină.
Eu m-am întors acasă mai devreme și am continuat să țin legătura cu Adi prin telefon, la familia Ioniță.
Între timp, tata pusese mobila la loc, după ce își revenise.
Așadar, toată munca noastră de amenajare interioară fusese anulată!
Dar problema cea mare rămânea nerezolvată.
Mama trebuia să se întoarcă.
Iar Adi încă nu era acasă.
Până la urmă, familia Ioniță l-a convins să revină înainte de întoarcerea mamei.
Și astfel, după o aventură care ar fi putut avea urmări mult mai serioase, ne-am regăsit amândoi acasă.
Mama n-a aflat imediat ce se întâmplase.
Nici eu, nici Adi nu ne-am grăbit să-i povestim.
Nu eram chiar atât de nevinovați pe cât ne plăcea să credem. Iar Adi mi-a mărturisit acum că se simțea vinovat, mai ales pentru confruntarea cu tata.
Dar povestea mobilei nu se terminase.
Mai târziu, am reușit s-o convingem pe mama că noua noastră aranjare era, de fapt, mai bună.
Și mama a acceptat schimbările!
Așa că, după atâta muncă, o ceartă, doi băieți plecați de acasă, câteva nopți petrecute cine știe pe unde și o posibilă schimbare de carieră pentru Adi, proiectul nostru de amenajare interioară a fost, în cele din urmă, aprobat.
Cam scumpă renovare, dacă mă întrebați pe mine!
Privind acum în urmă, după atâția ani, îmi pare rău pentru tata.
Era un om de care ne păsa. Nu încerca să ne impună lucruri pe care nu voiam să le facem și, în general, îi lăsa mamei responsabilitatea de a ne îndruma.
Mama știa aproape totul despre noi.
Lucrurile bune, lucrurile rele, trăsnăile și greșelile noastre.
Adi vorbea cu ea zilnic și îi povestea despre tot și despre toți.
Nu eram copii răsfățați. Aveam multă libertate, dar eram și destul de responsabili. Încercam să evităm oamenii și situațiile care ne-ar fi putut aduce necazuri.
Mama nu avea nevoie să ne certe prea mult.
De obicei ne spunea:
„Nu e bine ce faci. Sper că n-ai să mai faci asta.”
Și apoi veneau sfaturile.
Cerute sau necerute.
Partea cea mai enervantă era că, de cele mai multe ori, știam că avea dreptate.
Mama mai avea două sfaturi pe care Adi și le amintește și astăzi.
Primul era simplu: dacă aveam îndoieli în privința unui lucru pe care voiam să-l facem, trebuia să ne întrebăm dacă, după aceea, am fi fost nevoiți să-l ascundem sau să mințim despre el.
Dacă răspunsul era da, probabil era mai bine să renunțăm.
Al doilea era la fel de simplu: să ne purtăm întotdeauna ca și cum cineva ne-ar observa.
În felul acesta, spunea mama, am fi făcut mult mai puține trăsnăi.
Privind în urmă, îmi dau seama câtă dreptate avea.
Deși, judecând după numărul poveștilor pe care le avem de spus, eu și Adi n-am reușit întotdeauna să-i urmăm sfaturile!
Tata era mulțumit că mama se ocupa de toate acestea.
Dar viața noastră de familie nu era întotdeauna atât de simplă. Tata avea și el slăbiciunile lui, iar unele dintre ele ne-au adus momente dificile.
Adi și cu mine nu am trăit întotdeauna acele momente în același fel. Fiecare dintre noi își amintește anumite lucruri diferit, iar astăzi, după atâția ani, încercăm să le înțelegem cu mai multă maturitate și compasiune.
Tata era tatăl nostru, cu toate calitățile și slăbiciunile lui, iar amintirile despre el nu pot fi reduse la un singur moment dificil.
Citind această poveste, Adi mi-a atras atenția asupra unui lucru important: mama nu fusese plecată doar câteva zile, ci două săptămâni.
Și apoi a spus ceva care rezumă, poate mai bine decât orice altceva, rolul ei în familia noastră:
„Fără ea se alegea praful de tot. Ea era liantul.”
Avea dreptate.
Mama era cea care ne ținea împreună, care știa ce făcea fiecare, care ne asculta, ne sfătuia și găsea o cale să păstreze echilibrul.
Tata era mulțumit să-i lase ei această responsabilitate, iar noi, copiii, ne obișnuiserăm atât de mult cu prezența ei, încât nici nu realizam cât de importantă era.
Au fost suficiente două săptămâni în care mama a lipsit pentru ca lucrurile să înceapă să se destrame.
O ceartă, doi băieți plecați de acasă, unul dintre ei ajuns să ia în calcul renunțarea la liceul de zi și un tată rămas acasă, încercând să pună lucrurile la loc.
Și toate acestea porniseră de la niște piese de mobilier!
Mama nu trebuia să fie acasă ca să aibă autoritate asupra noastră. Dar prezența ei era cea care dădea familiei echilibrul cu care ne obișnuiserăm.
Totuși, când mă gândesc la noaptea în care am mutat mobila, îmi amintesc mai ales de doi frați care erau absolut convinși că făceau un bine părinților lor.
Doi adolescenți cu idei mărețe, foarte puțină răbdare și o încredere nemărginită în propriile decizii.
Și de un tată care, probabil, și-ar fi dorit doar să-și găsească mobila acolo unde o lăsase.
Până la urmă, am obținut aprobarea mamei pentru noul aranjament.
Ceea ce demonstrează, fără nicio îndoială, că ideea noastră fusese bună de la început.
Singura noastră greșeală a fost că am ales un moment nepotrivit pentru prezentarea proiectului!
Ovi Cătănescu — din amintirile mele și ale fratelui meu, Adi