Mama, avem o problemă!
O poveste despre doi frați, câteva zile de chiul și cea mai bună mamă din lume.
Fratele meu, Adi, și cu mine obișnuiam să chiulim de la ore când eram la liceu. Nu eram singurii, bineînțeles. Dar nu chiuleam niciodată împreună. Eram elevi la licee diferite și fiecare își rezolva singur problemele.
Ori de câte ori un profesor ne întreba unde fuseserăm, aveam mereu un motiv pregătit. Nouă, explicațiile ni se păreau perfect adevărate. Profesorilor, mai puțin.
Apoi, cumva, amândoi am ajuns în aceeași încurcătură, cam în același timp.
De data asta nu lipsiserăm de la câteva ore, ci de la câteva zile întregi de școală. Fiecare de la liceul lui. Iar explicațiile noastre obișnuite nu mai țineau.
Directorii liceelor nu credeau că fuseserăm bolnavi atâtea zile. Voiau dovezi. Mai precis, adeverințe medicale care să confirme că fuseserăm bolnavi și să precizeze diagnosticul.
O mică problemă: noi nu fuseserăm bolnavi.
Și mai aveam una: nu cunoșteam niciun medic dispus să ne ajute.
Așa că am făcut ceea ce făceam întotdeauna când intram într-o încurcătură din care nu mai știam cum să ieșim.
Ne-am dus la mama.
De când eram mici, mama ne învățase să venim la ea ori de câte ori aveam vreo problemă. Și, Doamne, câte probleme mai aveam!
Ea găsea întotdeauna o soluție. Era salvatoarea noastră, confidenta noastră și cea mai bună prietenă.
Dar de data aceasta nu mai eram copii mici, iar problema era serioasă. Riscul era să fim suspendați sau chiar exmatriculați.
La început, mama a fost surprinsă să afle că lipsiserăm zile întregi de la școală, nu doar câteva ore.
Apoi a venit partea cea mai dificilă.
Trebuia să găsim un medic care să ne dea adeverințele, iar mama trebuia să meargă la el și să le ceară.
Mama nu făcuse niciodată așa ceva. Nu obișnuia să ceară favoruri necinstite și numai ideea o făcea să se simtă rușinată și umilită.
Dar noi eram copiii ei. Și aveam nevoie de ajutor.
Mi-am amintit că lângă casa unui prieten exista un cabinet medical mic. Am început să întrebăm în stânga și în dreapta dacă medicul sau asistentele de acolo ne-ar putea ajuta.
Am primit câteva răspunsuri încurajatoare.
Hotărârea a fost luată. Acolo aveam să încercăm.
În România de zi cu zi.
Așa că am făcut rost de câteva pachete de țigări străine: Kent, Marlboro și încă ceva.
Pentru cine nu a trăit în România comunistă, trebuie spus că țigările occidentale erau atunci o marfă foarte căutată. Uneori puteau deschide uși pe care explicațiile obișnuite nu reușeau să le deschidă.
Mama era îngrozită.
Ne-a spus cât de jenată se simțea, cât de umilitor i se părea totul și cât de teamă îi era să facă un asemenea lucru.
Dar voia să ne salveze.
Din nou.
I-am pregătit și povestea pe care trebuia să i-o spună medicului.
Copiii ei fuseseră bolnavi. Febră mare, simptome de gripă, câteva zile la pat. Îi îngrijise acasă, fără să se gândească să-i ducă la doctor.
O poveste foarte convingătoare.
Mai ales că niciun cuvânt din ea nu era adevărat.
Am mers împreună la cabinet.
Mama a intrat singură.
Nu-mi mai amintesc dacă Adi și cu mine am rămas pe hol sau afară din clădire. Îmi amintesc doar așteptarea.
Mama a stat acolo destul de mult.
Sau poate doar ni s-a părut nouă.
Pentru doi adolescenți care își vedeau viitorul școlar atârnând de câteva bucăți de hârtie, fiecare minut părea o eternitate.
Și, în sfârșit, ușa s-a deschis.
Mama a ieșit.
Avea adeverințele.
Pe amândouă!
Eram în culmea fericirii. Scăpasem!
Dar mama nu ne-a dat imediat hârtiile.
Mai întâi ne-a cerut să promitem că nu vom mai face niciodată, dar niciodată, așa ceva.
Și noi am promis.
Bineînțeles că am promis!
Nu-mi mai amintesc dacă am mai chiulit după aceea. Probabil că da. Dar un lucru îl știu sigur: n-am mai lipsit niciodată o zi întreagă de la școală, indiferent de tentații.
Au trecut mulți ani de atunci.
Nu mai știu ce diagnostic scria pe acele adeverințe, dar știu că mama a făcut pentru noi ceva ce nu și-ar fi imaginat vreodată că va face.
Și dacă ar fi să spun astăzi un singur lucru despre ea, ar fi acesta:
Am avut cea mai bună mamă din lume.
O amintire din anii de liceu, din București, despre două minți inventive, o încurcătură serioasă și o mamă cu o inimă mai mare decât toate prostiile copiilor ei.
Owl Spit — Poveștile trăiesc atât timp cât le povestim.