Piramidele de cranii din Țiglina
De Ovi Catanescu, cu amintirile fratelui meu, Adi
Bufnița nu uită.
Sunt lucruri pe care le vezi în copilărie și pe care nu le mai uiți niciodată.
Unele sunt frumoase. Altele sunt amuzante. Iar altele te urmăresc toată viața, chiar dacă, pentru multă vreme, nu mai vorbești despre ele.
Una dintre aceste amintiri mă duce înapoi la Galați, în cartierul Țiglina.
Și la niște piramide de cranii omenești.
Da, ați citit bine. Piramide de cranii.
Drumul spre Galați
În copilărie, eu și fratele meu mai mare, Adi, mergeam din când în când la Galați, unde locuia mătușa noastră Claudia, sora geamănă a tatălui nostru.
Claudia fusese căsătorită cu un inginer constructor, Georgescu, de care ulterior divorțase. Aveau un băiat, Dudu, vărul nostru, cam de vârsta lui Adi.
Drumurile dintre Brăila și Galați erau, în sine, o aventură.
Când eram foarte mici, mergeam cu un vapor cu zbaturi. Adi își amintește și astăzi mișcarea uriașelor zbaturi laterale, zgomotul apei dislocate și șuvoaiele care se scurgeau de pe ele.
Mai târziu au apărut navele cu aripi subacvatice, „Săgeata” și „Racheta”, care păreau să zboare deasupra apei.
Nu mai știm sigur cu ce am călătorit în ziua despre care vreau să povestesc.
Dar știm ce am găsit la capătul drumului.
Un cartier nou peste un cimitir vechi
Țiglina era un cartier în plină dezvoltare.
Orașul se extindea, se construiau blocuri noi, iar pentru toate acestea era nevoie de teren.
Nimic neobișnuit până aici.
Numai că pe terenul destinat extinderii cartierului se afla un cimitir vechi.
Din câte am înțeles atunci, autoritățile comuniste hotărâseră să-l desființeze.
În România acelor vremuri, hotărârile partidului nu prea puteau fi contestate. Dacă trebuia construit un cartier, se construia.
Chiar dacă în cale se aflau morții.
Mormintele fuseseră deschise.
Și ceea ce am văzut acolo depășea orice ne-am fi putut imagina.
Osemintele fuseseră adunate în grămezi, separate după părțile scheletului.
Coaste. Femururi. Tibii. Humerusuri. Oase de bazin. Mandibule.
Și cranii.
Piramide întregi de cranii.
Unele mai mici, ale unor copii. Altele mai mari. Cranii cu orbitele goale, cu câțiva dinți rămași în față, cu maxilarele lipsă.
Separat se afla și o grămadă de mandibule.
Oasele stăteau sub cerul liber, în ploaie și în soare.
Nu erau exponate într-un muzeu. Nu era un decor de teatru. Nu era un film de groază.
Erau rămășițele unor oameni adevărați.
Oameni care trăiseră, iubiseră, avuseseră copii și familii. Oameni pe care cineva îi plânsese și îi îngropase acolo, crezând că își găsiseră odihna.
Iar acum oasele lor erau așezate în piramide.
Dudu și fotbalul macabru
Dudu ne arăta ceea ce lui i se părea interesant prin Galați.
Era un băiat cam țicnit, după cum mi-l amintesc eu.
Dar, privind în urmă, cred că era și altceva.
Probabil se obișnuise cu locul acela.
Pentru el și poate pentru alți copii din cartier, șantierul devenise un loc de joacă, așa cum pentru noi, la Brăila, era moara din apropierea casei.
Numai că la moara noastră nu existau piramide de cranii.
La un moment dat, Dudu ne-a propus să jucăm fotbal.
Cu craniile.
Nu era o glumă.
Adi își amintește că Dudu a luat o scăfârlie și a încercat să ne-o paseze.
Noi nu am jucat.
Dar craniul acela s-a rostogolit pe pământ.
Adi își amintește și acum zgomotul pe care îl făcea.
Un zgomot găunos. Lugubru.
Din cauza loviturilor, câțiva dinți s-au desprins și au căzut.
Când Adi mi-a amintit acest detaliu, mi-a revenit și mie scena în memorie.
Nu, nu a fost amuzant.
Și nu cred că există ceva amuzant în imaginea unui copil care încearcă să joace fotbal cu rămășițele unui om.
Totuși, nu vreau să-l judec pe Dudu doar prin prisma acestei întâmplări.
Adi are impresia că Dudu mai făcuse asemenea lucruri cu alți copii. Nu știm sigur.
Poate că devenise atât de obișnuit cu acea priveliște, încât nu-i mai înțelegea grozăvia.
Și poate tocmai asta era una dintre cele mai cumplite consecințe ale celor întâmplate acolo.
Anormalul devenise normal.
Ce a spus mama
Când ne-am întors și i-am povestit mamei ce văzuserăm, ea s-a întristat.
Dar reacția ei a fost diferită de a noastră.
Noi eram copii. Ne îngroziseră craniile, piramidele de oase și gestul lui Dudu.
Mama s-a gândit la altceva.
La cei morți.
Și la familiile lor.
Adi mi-a amintit acum, după atâția ani, că mama se întreba cum ar mai putea rudele să știe care dintre oasele acelea aparținuseră celor dragi.
Ce se întâmplase cu mormintele lor?
Cu oamenii care veniseră, poate ani de zile, să aprindă o lumânare sau să aducă flori?
Cum puteai să transformi locul de odihnă al cuiva într-un șantier, iar osemintele lui într-o grămadă anonimă?
Mama nu avea răspunsuri.
Dar avea compasiune.
Întrebările lui Adi
Adi nu a uitat nici el întâmplarea.
Mi-a povestit că, după vizita aceea, a întrebat de mai multe ori ce se întâmplase cu osemintele.
Fuseseră incinerate? Reînhumate? Depuse într-un osuar?
Nimeni nu părea să știe.
Mai mult, unii dintre cei întrebați păreau stânjeniți de curiozitatea lui.
Adi a numit-o, în conversația noastră de acum, „acea deshumare păgână”.
Cu timpul, a încetat să mai întrebe.
Viața mergea înainte. Apăreau alte probleme, alte griji, alte întâmplări.
Dar întrebarea a rămas fără răspuns.
Nici astăzi nu știm ce s-a întâmplat cu acele oseminte.
Două lumi care nu mai erau separate
Zilele acestea, i-am amintit lui Adi de Țiglina.
Eu îi povestisem deja Mariei întâmplarea, dar acum voiam să reconstruim împreună detaliile.
Și, ca de atâtea ori când vorbim despre copilăria noastră, amintirile au început să se completeze una pe alta.
Eu îmi aminteam craniile și pe Dudu.
Adi își amintea mai multe detalii, inclusiv zgomotul acela sinistru al craniului rostogolindu-se.
Am discutat despre felul în care copiii din cartier ajunseseră probabil să se obișnuiască cu locul.
Și atunci Adi a spus ceva ce mi-a rămas în minte:
„Da, măi, dar ei scoseseră oasele morților la lumina zilei printre cei vii...
Nu mai erau două lumi diferite... separate... se amestecau... conviețuiau...”
Avea dreptate.
Lumea celor morți fusese adusă, fără voia lor, în mijlocul celor vii.
Iar cei vii începuseră să se obișnuiască.
Dansul macabru
Când i-am spus lui Adi că din toate acestea va ieși o poveste tristă, dar adevărată, el mi-a sugerat să ascult Dansul macabru de Camille Saint-Saëns.
Am căutat lucrarea și am ascultat-o.
Legenda care a inspirat compoziția spune că, la miezul nopții, Moartea începe să cânte la vioară, iar scheletele ies din morminte și dansează până la ivirea zorilor.
Dar există o diferență fundamentală între legenda aceea și ceea ce am văzut noi.
În Dansul macabru, morții ies din morminte pentru o noapte.
La Țiglina, oamenii îi scoseseră la lumina zilei.
Și nimeni nu știa când sau unde aveau să-și găsească din nou odihna.
Nebunia nu s-a oprit acolo
Ceea ce văzuserăm noi la Țiglina nu avea să rămână, în amintirea mea, un episod fără legătură cu ceea ce se întâmpla în restul României comuniste.
Anii au trecut, dar disprețul autorităților față de trecut, față de oameni și față de locurile încărcate de amintirile lor nu a dispărut.
Dimpotrivă.
În anii ’80, politica demolărilor avea să atingă proporții greu de imaginat.
Eu însumi am fost martor, înainte de plecarea mea în America, în august 1984, la distrugerea unor părți din București pentru construirea Casei Poporului și a noului Centru Civic.
Dispăreau case, străzi, biserici, spitale și clădiri care făcuseră parte din viața orașului timp de generații.
Oamenii erau mutați. Cartierele erau șterse de pe hartă. Istoria era îngropată sub beton.
Iar demolările au continuat și după plecarea mea.
La Țiglina, văzuserăm cum morții erau scoși din pământ pentru a face loc unui cartier nou.
La București, aveam să văd cum o parte a orașului era mutilată pentru a face loc ambițiilor lui Ceaușescu.
Nu erau întâmplări identice, dar pentru mine aveau ceva profund comun: convingerea celor aflați la putere că puteau hotărî soarta locurilor, a amintirilor și a oamenilor fără să le ceară socoteală nimeni.
La Țiglina, nici morții nu fuseseră lăsați în pace. La București, nici cei vii nu mai erau stăpâni pe propriile case.
Și toate acestea se făceau în numele progresului.
Morții cu morții și viii cu viii
Nu știu câți ani aveam atunci. Nu știu data exactă a vizitei. Și nu știu ce s-a întâmplat până la urmă cu rămășițele oamenilor din acel cimitir.
Știu însă ce am văzut.
Știu ce își amintește fratele meu.
Și știu că, în România comunistă, asemenea hotărâri puteau fi luate fără ca oamenii obișnuiți să aibă puterea de a le împiedica.
Nu dezvoltarea unui oraș era problema.
Problema era felul în care se făcea, fără respectul datorat celor care trăiseră înaintea noastră.
După câțiva ani, am revenit la Galați.
Orașul se schimbase. Apăruseră cartiere noi și o faleză nouă.
Viața mersese înainte.
Dar undeva, în memoria a doi frați, rămăseseră piramidele de cranii.
Și un craniu rostogolindu-se pe pământ, cu un zgomot găunos, în timp ce câțiva dinți se desprindeau din el.
Adi a spus, în noaptea în care am reconstituit povestea:
„Morții cu morții și viii cu viii...”
Așa ar fi trebuit să fie.
Dar la Țiglina, pentru o vreme, nu mai fusese așa.
Iar noi am fost acolo și am văzut.
O poveste din copilăria noastră, reconstituită din amintirile mele și ale fratelui meu, Adi. Unele detalii istorice și soarta ulterioară a osemintelor rămân de verificat.
Bufnița nu uită.