Din amintirile copilăriei și ale primilor ani de muncă
De Ovi Catanescu
Uneori, viața are un fel ciudat de a aduce oamenii din nou împreună. Și, câteodată, are nevoie de o bicicletă, două valize pline cu cartele perforate și o directoare cu o poreclă foarte potrivită.
Povestea începe la Brăila, pe vremea când eram copil.
Într-o zi, am fost lovit de bicicleta unui băiat pe nume Colonați. Era mai mare decât noi — după cum își amintește și fratele meu, Adi, cu vreo patru până la șase ani — și avea o bicicletă de adult.
Accidentul mi-a provocat o tăietură pe față, între nas și buza superioară.
Am ajuns să fiu operat. Îmi amintesc și astăzi lumina puternică și căldura lămpii din sala de operație. Nu erau insuportabile, dar pentru un copil erau ceva cu totul nou, ceva ce nu mai văzusem și nu mai trăisem.
Dincolo de accident și de sperietură, cel mai important lucru a fost felul în care s-au purtat oamenii.
Mama, familia noastră și familia Colonați au înțeles că fusese un accident. Nimeni nu a încercat să transforme întâmplarea într-un conflict. Toți au tratat situația cu omenie.
Anii au trecut, iar fiecare și-a văzut de viață.
Pe la începutul anilor 1980, după ce terminasem Facultatea de Finanțe și Contabilitate, am ajuns să lucrez la un centru de calcul din Slobozia.
În România socialistă, statul îți găsea un loc de muncă, chiar dacă pregătirea ta nu avea prea mare legătură cu postul respectiv.
Eu studiasem contabilitate și finanțe. E adevărat că făcusem și cursuri de calculatoare și limbaje de programare, precum FORTRAN și COBOL, dar asta nu mă transforma automat într-un specialist în exploatarea unui centru de calcul.
Calculatoarele de atunci nu semănau deloc cu cele de astăzi.
Erau mașini uriașe, instalate în încăperi speciale, cu pardoseli tehnice și temperatură controlată. Programele erau perforate pe cartele, introduse în cititoare, prelucrate de calculator, iar rezultatele ieșeau la imprimante.
La Slobozia, nimeni nu fusese desemnat să mă instruiască.
Practic, nu făceam mare lucru.
Dar eram curios.
Așa că am început, încetul cu încetul, să descopăr cum funcționa centrul.
Am aflat că prelucram informații pentru diferite întreprinderi. Se perforau mii de cartele, care erau trimise la un centru de calcul mai mare, din Brăila.
În fiecare joi, cineva trebuia să ducă toate cartelele la Brăila și să se întoarcă sâmbătă cu documentele tipărite, pentru prelucrarea finală la Slobozia.
Când am aflat, mi-a venit o idee.
Bunicii mei locuiau atunci la Brăila, orașul copilăriei mele, de care îmi era atât de dor.
De ce să nu merg eu într-o asemenea delegație?
Le-am spus colegilor că aș vrea să merg măcar o dată.
Ei au râs și mi-au explicat că aprobarea trebuia obținută de la directoarea centrului, doamna Coteț.
Pe care, bineînțeles, noi o porecliserăm doamna Găinaț.
Dar colegii știau și secretul.
— Dacă te duci la ea și îi spui că vrei să mergi la Brăila, îți va spune nu. Dar dacă îi spui că șeful tău vrea să te trimită și tu nu vrei să mergi, atunci o să-ți spună că trebuie să pleci!
Am urmat sfatul întocmai.
Și a funcționat!
Doamna Găinaț a hotărât că trebuie să merg la Brăila.
Joi am plecat cu două valize mari, pline cu cartele perforate.
Erau îngrozitor de grele.
A trebuit să iau un taxi, apoi autobuzul spre Brăila, apoi încă un taxi până la centrul de calcul. Și toate acestea cărând cele două valize, de parcă transportam jumătate din industria socialistă românească.
Dar aveam un motiv foarte bun să suport toate necazurile: urma să-mi revăd bunicii și orașul drag.
Între timp, aflasem de la colegi că directorul centrului de calcul din Brăila se numea Colonați.
Numele mi-a atras imediat atenția.
Oare să fie chiar băiatul care mă lovise cu bicicleta în copilărie?
Eram aproape sigur că da.
Joi după-amiază am ajuns la centru, mi-am îndeplinit obligațiile și le-am spus celor de acolo că trebuie să discut cu directorul niște probleme speciale legate de centrul din Slobozia.
Așa am reușit să ajung în biroul lui.
M-am prezentat.
M-a recunoscut imediat.
Era chiar băiatul cu bicicleta!
Numai că acum nu mai era băiat. Terminase facultatea, trecuse prin etapele profesionale necesare și ajunsese directorul unui centru de calcul important.
Am stat mult de vorbă.
Ne-am amintit de accident, de copilărie, de familiile noastre. I-am povestit despre munca mea din Slobozia și despre cum ajunsesem acolo.
A fost o reîntâlnire minunată.
La despărțire, mi-a spus că, dacă voi avea vreodată nevoie de ajutor, să apelez cu încredere la el.
Și uite așa, o delegație pe care o obținusem printr-un mic truc cu doamna Găinaț mi-a adus mult mai mult decât mă așteptasem.
Am reușit să-mi vizitez familia, să mă bucur din nou de Brăila mea iubită și să-l reîntâlnesc, după atâția ani, pe băiatul care mă accidentase cu bicicleta.
Dar ceea ce mi-a rămas cel mai puternic în amintire nu este nici bicicleta, nici operația, nici măcar cele două valize infernale.
Este faptul că, atunci când s-a întâmplat accidentul, oamenii au ales să se poarte omenește.
Mama, noi și familia Colonați am înțeles că fusese un accident.
Iar peste ani, dintr-o întâmplare nefericită a copilăriei a rămas o reîntâlnire caldă, între doi oameni care aveau ce să-și amintească.
Cât despre doamna Găinaț...
Fără ea, probabil că n-aș fi ajuns atunci la Brăila.
Uneori, chiar și un refuz poate deveni o aprobare. Trebuie doar să știi cum să-l ceri. 😂
Bufnița nu uită. 🦉