Din seria „Trăsnăile fraților Cătănescu”
De Ovi Catanescu
Bufnița nu uită.
Fratele meu și cu mine obișnuiam să chiulim de la ore când eram la liceu — chiulit, cum îi spuneam noi. Nu eram singurii. Dar nu chiuleam niciodată împreună; eram elevi la licee diferite și fiecare își rezolva singur problemele.
Ori de câte ori un profesor întreba unde am fost, aveam mereu un motiv pregătit. Nouă, motivele ni se păreau perfect adevărate. Profesorilor, mai puțin.
Apoi, cumva, amândoi am ajuns în aceeași problemă dificilă, cam în același timp.
De data asta nu lipsiserăm doar de la câteva ore, ci zile întregi — câteva zile fiecare — iar explicațiile nu mai țineau.
Directorii liceelor noastre nu credeau că am fost bolnavi atât de mult timp. Voiau dovezi: adeverințe medicale care să confirme că fuseserăm bolnavi și să precizeze diagnosticul.
Nu cunoșteam niciun medic care ar fi făcut așa ceva.
Așa că ne-am dus la mama noastră.
De când eram copii mici, mama ne învățase să venim la ea ori de câte ori aveam vreo problemă — și aveam o mulțime. Ea găsea mereu soluția potrivită, indiferent de situație.
Era salvatoarea noastră și, întotdeauna, cea mai bună prietenă.
Dar de data asta nu mai eram mici, iar problema era mult mai gravă. Pedeapsa putea fi suspendarea sau chiar exmatricularea.
La început, mama a fost surprinsă să afle că lipsiserăm zile întregi, nu doar câteva ore, de la școală.
Și, bineînțeles, nu cunoștea niciun medic care ar fi făcut o asemenea fraudă.
Nu ceruse niciodată în viața ei nimănui o favoare care nu era cinstită, iar ideea nu-i plăcea deloc.
I-am spus că era singura cale de a rezolva situația: noi găseam medicul, iar ea trebuia doar să vină cu noi și să ceară adeverințele.
Îmi aminteam că lângă casa unui prieten era un cabinet medical mic. I-am întrebat pe prieteni dacă medicul sau asistentele de acolo ar face așa ceva și am primit câteva răspunsuri încurajatoare.
Am hotărât că acela era locul — singura noastră speranță.
În vremurile acelea, în România, să dai un cadou pentru o favoare era ceva perfect normal, fie că era vorba de un medic, de un polițist sau de oricine altcineva.
Așa că am vorbit cu mama și am găsit câteva pachete de țigări bune, din străinătate — Kent, Marlboro și altele.
Mama ne-a spus că se simțea atât de jenată, atât de umilită și atât de speriată să facă asta, pentru că nu făcuse niciodată așa ceva în viața ei.
Dar voia să ne salveze.
Din nou.
I-am pregătit povestea pentru medic: copiii ei fuseseră bolnavi, cu febră și cu toate simptomele unei gripe teribile. De aceea lipsiseră zilele acelea, iar ea îi tratase acasă, fără să se gândească să meargă la doctor.
Am mers cu toții la cabinet, dar fratele meu și cu mine n-am intrat. Nu-mi mai amintesc dacă am rămas afară din cameră sau afară din clădire.
Mama a intrat singură.
A stat acolo ceva vreme, iar pentru noi, cei de afară, a părut o eternitate.
Apoi a ieșit.
Cu adeverințele. Pentru amândoi.
Eram fericiți. Nespus de fericiți.
Dar înainte să ne dea hârtiile, mama ne-a pus să promitem că nu vom mai face niciodată, niciodată așa ceva.
Și, bineînțeles, am promis.
Nu-mi amintesc dacă am mai chiulit după aceea.
Dar un lucru îl știu sigur: n-am mai lipsit niciodată o zi întreagă de la școală — indiferent ce tentații am mai fi avut.
Bufnița nu uită. 🦉