Prăpastie în întuneric
Patru copii, un om furios și o ascunzătoare care putea să le fie fatală.
De Ovi Catanescu, după amintirile fratelui meu, Adi
Sunt întâmplări din copilărie pe care nu le uiți niciodată.
Și sunt altele pe care le uiți atât de bine, încât nici măcar fratele tău nu reușește să ți le readucă în memorie.
Povestea aceasta face parte din a doua categorie.
Zilele trecute, discutam cu Adi despre copilăria noastră în Brăila, despre aventurile noastre și despre locurile prin care umblam fără să ne facem prea multe griji.
La un moment dat, Adi mi-a povestit o întâmplare care, după spusele lui, ar fi putut să ne coste viața.
L-am ascultat, am încercat să-mi amintesc și, în cele din urmă, a trebuit să recunosc:
— Adi, habar n-am despre ce vorbești!
El însă își amintea foarte bine.
Omul de pe bicicletă
Eram patru băieți: Adi, eu, Bebe Pătrașcu și Liviu Petrișor.
Ca mulți copii din Brăila acelor ani, ne petreceam o bună parte din timp afară, explorând cartierele, descoperind locuri noi și găsind mereu câte ceva de făcut.
Într-o după-amiază, în apropierea Bisericii Sfântul Gheorghe, un bărbat pe bicicletă s-a luat de noi.
A început să ne înjure și să ne amenințe.
De ce?
Nici astăzi nu știm sigur.
Adi își amintește că prin cartier exista un personaj ciudat, cunoscut drept „Omul cu pălărie verde”.
Câteva fete, printre care Mihaela, Sanda și Nuți, obișnuiau să-l necăjească și să facă glume pe seama lui.
Noi eram adesea prin preajmă, dar, după cum spune Adi, nu prea îl băgam în seamă.
Poate că bărbatul care ne urmărea era chiar el și hotărâse să se răzbune pentru toate tachinările pe care le îndurase.
Sau poate era altcineva.
Adi își amintește că urmăritorul nu purta pălărie. Dar, cine știe, poate îi căzuse!
Cert este că omul era furios și pornise după noi cu bicicleta.
Iar noi am luat-o la fugă.
Cursa prin Brăila
Am alergat cât ne țineau picioarele.
Patru copii fugăriți de un adult furios, care nu părea deloc dispus să renunțe.
Urmărirea a început în apropierea Bisericii Sfântul Gheorghe și a continuat până la noile blocuri care se construiau pe bulevardul Karl Marx, nu departe de Dunăre și de faleză.
Mai târziu, în acele blocuri aveau să locuiască Nina, Nuța și Cristina, persoane pe care le cunoșteam.
Pentru noi, șantierul părea locul ideal în care să scăpăm de urmăritor.
Erau acolo cofraje, macarale, grămezi de cărămizi, betoniere și tot felul de materiale de construcție.
O adevărată junglă de beton.
Numai bună pentru patru băieți care aveau nevoie urgentă de o ascunzătoare.
Dar omul nu s-a lăsat păgubaș.
Și-a lăsat bicicleta și a venit după noi pe jos.
Treaba devenea serioasă.
Ascunzătoarea
Am reușit să intrăm într-una dintre clădirile neterminate.
La nivelul parterului am găsit un spațiu închis, cu tavan, dar fără ferestre.
Afară era încă lumină. Era după-amiază.
Înăuntru însă era întuneric beznă.
Ne-am strecurat acolo și ne-am lipit de perete, încercând să nu facem nici cea mai mică mișcare.
Eram obosiți după atâta alergătură și gâfâiam, încercând în același timp să nu scoatem niciun sunet.
Îl auzeam pe bărbat cotrobăind prin șantier.
Înjura.
Ne căuta.
Dar nu ne vedea.
Și nici noi nu-l vedeam pe el.
Din fericire, omul nu a îndrăznit să intre în întunericul în care ne ascunseserăm.
Noi, în schimb, intraserăm fără să stăm prea mult pe gânduri.
Probabil că frica ne dăduse curaj.
Sau ne luase mințile!
Timpul trecea îngrozitor de greu.
Adi spune că i s-a părut o veșnicie.
În cele din urmă, zgomotele au încetat.
Omul dispăruse.
Am mai așteptat o vreme, apoi am îndrăznit să ne mișcăm.
Am ieșit cu grijă la lumină, uitându-ne în toate direcțiile, de teamă să nu apară din nou.
Și, într-un final, am ajuns acasă.
Întregi, teferi și doar puțin speriați.
Cel puțin așa credeam.
Descoperirea de a doua zi
A doua zi ne-am întors pe șantier.
Poate din curiozitate, poate ca să vedem locul în care reușiserăm să scăpăm de urmăritor.
Atunci am făcut o descoperire înfiorătoare.
Locul în care stătuserăm ascunși, în întuneric, era chiar la marginea unei gropi adânci de aproape zece metri.
O adevărată prăpastie.
În după-amiaza precedentă nu văzuserăm nimic.
Stătuserăm lipiți de perete, fără să știm că la numai un pas de noi se afla un gol imens.
Dacă unul dintre noi ar fi făcut un pas greșit, ar fi putut cădea.
Adi își amintește că, din cauza terenului nisipos și a apei freatice, construirea fundațiilor în apropierea Dunării ridica probleme serioase.
Pentru consolidarea terenului se săpau numeroase puțuri adânci, folosind burghie speciale, asemănătoare unor șnecuri uriașe.
După umplerea și compactarea lor sau betonare, acestea formau un fel de pădure de stâlpi subterani care susțineau fundațiile blocurilor.
Adi bănuiește că noi stătuserăm chiar pe marginea unuia dintre acele puțuri.
Unele aveau apă pe fund.
Gândul că am fi putut cădea acolo, fără ca cineva să știe unde dispăruserăm, îl înfioară și astăzi.
Fugăriți de un om care ne amenința, ne ascunseserăm fără să știm la marginea unui pericol mult mai mare.
Omul nu ne găsise.
Iar prăpastia nu ne înghițise.
Ce ține minte unul și uită celălalt
Au trecut mai bine de șaizeci de ani de atunci.
Adi își amintește urmărirea, șantierul, întunericul și groapa aceea înfricoșătoare.
Eu nu-mi amintesc nimic.
Nici omul, nici bicicleta, nici fuga, nici ascunzătoarea.
Când mi-a povestit, l-am întrebat:
— Dar de ce ne urmărea numai pe noi doi?
— Nu eram numai noi! mi-a răspuns Adi. Erau și Bebe Pătrașcu și Liviu Petrișor!
Așadar, uitasem până și câți participanți fuseseră la propria mea aventură.
Am încercat să găsesc o explicație.
Poate aruncaserăm cu pietre?
Poate cu rădăcini de plante, cu tot cu pământ?
Sau poate avea legătură cu vreo altă năzbâtie de-a noastră?
Adi mi-a respins presupunerile și mi-a povestit despre Omul cu pălărie verde.
Dar nici el nu știe sigur dacă acela fusese urmăritorul nostru.
Așa că misterul rămâne.
Uneori mă întreb cum este posibil să uiți complet o întâmplare în care ai fost atât de aproape de o tragedie.
Poate că memoria păstrează ceea ce vrea ea, nu neapărat ceea ce considerăm noi important.
Din fericire, am un frate mai mare care își amintește și pentru mine.
Și care, după mai bine de șaizeci de ani, a găsit explicația perfectă pentru întreaga întâmplare:
„Omul nostru, nebun-nebun, dar n-a îndrăznit să intre în bezna de acolo. Noi am fost mai nebuni ca el… sau speriați!”
Eu unul nu pot să-l contrazic.
Mai ales că nici măcar nu-mi amintesc întâmplarea!
O poveste reconstituită din amintirile lui Adi, cu întrebările și contribuțiile fratelui său mai mic, Ovi
Despre fotografie
Fotografia ne poartă înapoi în Brăila copilăriei noastre, pe vremea când străzile, șantierele și blocurile în construcție erau terenurile noastre de aventură. Aici, patru puști au descoperit, fără să știe, cât de subțire poate fi granița dintre o simplă năzbâtie și o tragedie. O întâmplare pe care eu am uitat-o complet, dar pe care Adi a păstrat-o în memorie mai bine de șaizeci de ani.
Doi frați, o mulțime de năzbâtii și amintiri care nu se uită.
The Owl doesn't forget. — Bufnița nu uită.