În curtea lui tanti Dediț
Unde uliii își pierdeau capul, vacile făceau viței, iar noi aveam mereu ceva de învățat.
De Ovi Catanescu, cu amintiri și completări de la fratele meu, Adi
Când eram copii și locuiam în Brăila, vizitele la tanti Dediț, în Baldovinești, erau adevărate expediții.
Pentru noi, gospodăria ei era un fel de grădină zoologică în miniatură, numai că aici animalele nu stăteau în cuști și nimeni nu vindea bilete la intrare.
Găini, rațe, gâște, bibilici, porumbei, cai, vaci, porci și chiar un măgar sau doi. Erau atâtea orătănii, încât nici nu știai unde să te uiți mai întâi.
Tata lucra la Gospodăria Agricolă de Stat, GAS-ul din Baldovinești, unde era secretar de partid. Exista acolo și CAP, dar erau două unități diferite, cum mi-a reamintit Adi.
În timpul campaniilor de recoltat, toată lumea era mobilizată. Se lucra zi și noapte, în schimburi, iar mecanicii mergeau chiar și noaptea pe câmp, să repare și să regleze utilajele care nu aveau voie să stea.
Tata se pricepea de minune la treburile astea. Adi își amintește și astăzi cu admirație:
„Aici tatăl nostru era super tare!”
Dar, în timp ce adulții aveau grijă de recolte, noi aveam alte probleme de rezolvat.
De exemplu, să vedem ce mai făceau găinile lui tanti Dediț.
Uliul care și-a pierdut capul
Într-o zi frumoasă de vară, curtea era plină de păsări care își vedeau liniștite de treabă.
Printre ele se plimba o cloșcă împreună cu puii ei. Puii crescuseră destul de mari, nu mai aveau puful acela galben, dar mama lor continua să-i păzească de parcă abia ieșiseră din ouă.
Din când în când, cloșca ridica privirea spre cer. Numai că deasupra curții erau copaci, așa că nu putea vedea prea bine ce se întâmpla acolo sus.
Între doi dintre copaci, nenea Dediț tocmai întinsese o sârmă nouă pentru rufe.
Și nu orice sârmă! Era galvanizată, bine întinsă, dreaptă ca o coardă de vioară. Nu făcea „burtă”, cum se întâmpla cu cele vechi.
În ziua aceea nici nu erau prea multe rufe pe ea.
La un moment dat, un uliu a zărit păsările din curte și a hotărât că venise ora prânzului.
Și-a ales ținta și s-a năpustit din cer cu toată viteza.
Numai că uliul nu știa nimic despre noua investiție a lui nenea Dediț.
În picajul lui, a lovit sârma întinsă, care i-a retezat capul.
Totul s-a petrecut într-o clipă.
Uliul a căzut în mijlocul curții, printre păsările pe care venise să le atace.
Pentru el, prânzul se terminase înainte să înceapă.
Dar povestea nu se încheiase.
Cloșca, văzând dușmanul căzut printre puii ei, s-a repezit asupra lui cu toată furia unei mame care își apără copiii.
Bietul uliu se zbătea deja pe moarte, dar cloșca nu avea timp de asemenea considerații.
Pentru ea, pericolul era încă acolo.
Și trebuia eliminat!
În cele din urmă, tanti Dediț a venit să vadă ce se întâmplase.
A ridicat uliul, l-a cercetat și a dat verdictul:
— Ăsta e o găină!
Noi am rămas mirați.
Cum adică o găină? Era un uliu!
Tanti Dediț ne-a explicat că la ulii femela este mai mare decât masculul.
Adi își amintește și acum surpriza. După toate regulile pe care le cunoșteam noi din gospodărie, cocoșul trebuia să fie mai mare decât găina.
Dar uite că natura avea și alte reguli.
Tanti Dediț a strâns uliul, inclusiv capul, a curățat curtea și, încet-încet, toate orătăniile s-au liniștit.
Mai ales cloșca.
Își apărase puii și câștigase bătălia.
Ce mai conta că adversarul pierduse deja meciul?
O naștere și câteva cucoane scandalizate
Adi își amintește și o altă vizită la Baldovinești.
De data aceasta nu eram numai noi. Venise și mama, împreună cu alți colegi sau prieteni ai tatei, însoțiți de soțiile și copiii lor.
Pentru noi, copiii, era o nouă ocazie de explorat gospodăria.
La un moment dat, tanti Dediț ne-a invitat să vedem grajdul unde ținea vacile.
Una dintre vaci era culcată pe jos.
Și nu stătea acolo ca să se odihnească.
Făta!
Se vedeau deja picioarele din față ale vițelului și o parte din bot.
Noi mai văzuserăm așa ceva, așa că am exclamat încântați:
— Uite! Vaca asta fată! O să avem un vițel cu care să ne jucăm!
Pentru noi era o veste extraordinară.
Mama a zâmbit blând.
Adi, când mi-a povestit din nou întâmplarea, a adăugat:
„Știi tu zâmbetul ei…”
Și da, îl știu.
Numai că celelalte cucoane au reacționat de parcă tocmai intraserăm într-un loc unde se petrecea cine știe ce grozăvie.
Au început să se agite și să încerce să ne scoată cât mai repede din grajd.
Probabil se temeau că imaginea unei vaci care fată avea să ne traumatizeze pentru tot restul vieții.
Noi nu înțelegeam deloc panica.
Mai văzuserăm animale făcând pui. Era ceva firesc.
Și, în plus, urma să avem un vițel!
Adi, care nici astăzi nu pare foarte impresionat de reacția acelor doamne, a rezumat totul în stilul lui:
„Tâmpite, domnule!”
Până la urmă, vițelul s-a dovedit a fi o vițică.
Tanti Dediț a hotărât să o păstreze pentru prăsilă, fiindcă provenea dintr-un taur de rasă. La GAS începuseră deja să folosească însămânțările artificiale.
Așadar, în timp ce unele doamne se îngrijorau pentru sănătatea noastră psihică, tanti Dediț se gândea la viitorul cirezii.
Fiecare cu preocupările lui.
Ce ne-a rămas din curtea aceea
Au trecut mai bine de șaizeci de ani de atunci.
Nu știu ce s-a ales de gospodăria lui tanti Dediț, de copacii dintre care era întinsă sârma sau de vițica păstrată pentru prăsilă.
Dar îmi amintesc lumea aceea în care noi, copiii, puteam să umblăm, să observăm și să descoperim lucruri fără ca fiecare experiență să fie transformată într-un motiv de îngrijorare.
Am învățat că un uliu poate deveni victima propriei viteze, că o cloșcă nu se lasă intimidată nici măcar de un dușman mult mai mare și că, uneori, femela este mai mare decât masculul.
Am mai învățat că nașterea unui vițel poate fi o mare bucurie pentru copii și un motiv de panică pentru adulți.
Dar dintre toate imaginile pe care Adi le-a readus la viață, una îmi este deosebit de dragă.
Mama, în grajd, privind spre noi și zâmbind blând.
„Știi tu zâmbetul ei…”
Da, Adi.
Îl știu.
Și datorită ție, astăzi mi-l amintesc din nou.
Fotografie de familie: Brăila, România — începutul anilor 1960 (aproximativ).
Eu și fratele meu mai mare, Adi, în anii copilăriei. Adi stă pe trepte, iar eu sunt în picioare, lângă el. Eram puțin mai mari decât în fotografia cu mama, dar încă la vârsta la care fiecare zi putea aduce o nouă aventură.
Doi frați, o mulțime de năzbâtii și amintiri care nu se uită.
The Owl doesn't forget. — Bufnița nu uită.