Băiatul care a descuiat ușa
O faptă bună și nevinovată. Sau poate nu?
Când eram copil și locuiam în Brăila, nimic nu-mi plăcea mai mult decât să explorez locuri necunoscute.
Ușile, gardurile, zidurile și alte obstacole nu erau neapărat făcute ca să ne țină pe noi afară. Uneori erau doar provocări care așteptau să fie depășite.
În timpul uneia dintre vizitele noastre la Baldovinești, unde tata lucra la Gospodăria Agricolă de Stat, îmi vedeam liniștit de ocupația mea preferată: umblam peste tot, cercetam împrejurimile și căutam noi aventuri.
Nu-mi amintesc exact câți ani aveam, dar eram un băiețel mic și slăbuț, probabil cam de vârsta la care apar într-o fotografie veche alături de mama și fratele meu, Adi.
În ziua aceea, explorările m-au dus într-o zonă unde se aflau niște clădiri ceva mai arătoase decât cele din jur. Păreau mai importante și mi-am închipuit că acolo trebuie să fie niște birouri sau ceva asemănător.
Îmi vedeam de drum când un bărbat m-a strigat.
Avea nevoie de ajutor.
Acum, trebuie să înțelegeți că eu eram un om foarte ocupat. Aveam locuri de explorat, lucruri de descoperit și aventuri care mă așteptau la fiecare colț.
Dar să ajuți un om la nevoie era ceva important.
Așa că, firește, m-am oprit.
Bărbatul mi-a explicat că lucra într-una dintre clădirile acelea, dar că, nu știu cum, își pierduse cheia. Ușa era încuiată și nu mai putea intra.
Exista însă o fereastră deschisă, prevăzută cu gratii metalice.
Omul s-a uitat la mine, mi-a studiat silueta de copil slab ca o scândură și probabil și-a dat seama că tocmai găsise soluția problemei sale.
M-a întrebat dacă aș putea să mă cațăr până la fereastră, să mă strecor printre gratii, să intru înăuntru și să-i descui ușa.
Mie mi s-a părut o cerere cât se poate de normală.
Veneam din Brăila, unde noi, copiii, nu consideram niciodată ușile încuiate sau alte măsuri de siguranță drept obstacole de netrecut atunci când voiam să explorăm ceva.
Nu înțelegeam cum un om în toată firea putea fi învins de un lucru atât de banal ca o ușă încuiată.
În plus, era o provocare.
Iar mie provocările îmi plăceau.
Așa că m-am apucat de treabă.
M-am cățărat până la fereastră, am reușit să-mi strecor trupul firav prin deschizătură și, în câteva clipe, eram înăuntru.
N-au trecut decât câteva minute și ușa era descuiată.
Misiune îndeplinită!
Omul era încântat. Mi-a mulțumit călduros pentru treaba bine făcută, iar eu am plecat foarte mulțumit de mine.
Nu numai că reușisem să depășesc un obstacol, dar ajutasem și un semen aflat la ananghie.
Ce cetățean model eram eu la vârsta aceea!
Mi-am continuat plimbarea, căutând următorul lucru interesant de făcut.
Numai că, după ce am mers o vreme, mi-a trecut deodată un gând prin minte.
Dar dacă omul acela nu lucra acolo?
Am început să mă gândesc mai serios.
Dacă nu pierduse nicio cheie?
Și apoi a venit întrebarea cu adevărat neplăcută.
Dacă omul voia pur și simplu să intre într-o clădire în care n-avea ce căuta?
Dintr-odată, eroica mea operațiune de salvare a început să capete o cu totul altă înfățișare.
Ajutasem oare un biet angajat care își rătăcise cheia?
Sau tocmai ajutasem un necunoscut să pătrundă într-un birou unde nu avea voie să intre?
Habar n-aveam.
Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât începea să-mi placă mai puțin povestea.
Poate că nu-mi convenea deloc direcția în care mă duceau gândurile. Poate că între timp îmi atrăsese atenția vreo altă aventură.
Cert este că, până la urmă, am alungat întâmplarea din minte.
N-am povestit nimănui.
La urma urmei, cum aș fi putut explica ce făcusem, când nici eu nu știam dacă săvârșisem o faptă bună sau o prostie cât casa?
Și uite așa, undeva la Baldovinești, cu foarte mulți ani în urmă, un bărbat a reușit să intre într-o clădire încuiată cu ajutorul unui băiețel foarte mândru de isprava lui.
Dacă omul avea sau nu ce căuta acolo a rămas un mister până în ziua de azi.
Dar un lucru este sigur:
Dacă își căuta un complice, nici că putea să găsească unul mai bun!
Iar dacă într-adevăr își pierduse cheia?
Ei bine, sper că până la urmă a găsit-o.
Pentru că eu, unul, n-aveam de gând să-mi fac o meserie din descuiatul ușilor pentru necunoscuți!
Fotografie de familie: Brăila, România, probabil la începutul anilor 1960. Mama, împreună cu cei doi băieți ai ei — eu în stânga și fratele meu mai mare, Adi, în dreapta — în fața clădirii în care locuiam după mutarea din cartierul Hipodrom.
Bufnița nu uită.