Amintiri din copilărie
De Ovi Catanescu
În copilărie, cea mai mare parte a timpului mi-am petrecut-o acasă, la Brăila, care pe vremea aceea era o minune de oraș.
Majoritatea amintirilor mele sunt legate de fratele meu, Adi, dar și de nenumărații vecini, prieteni de joacă și colegi de școală.
Foarte rar plecam de acasă. Vizitele la rudele din alte orașe se făceau întotdeauna împreună cu familia. Să plec singur, printre oameni necunoscuți, într-un loc în care nu mai fusesem niciodată, era ceva cu totul neobișnuit.
Totuși, îmi amintesc că de două ori am fost în tabără.
Prima dată cu un coleg de clasă, Augustin Brăileanu, și a doua oară cu Ovidiu Pintiliescu.
Mama nu era deloc încântată de ideea acestor tabere. Să-și trimită copilul departe de casă, printre străini, în locuri necunoscute, nu era ceva ce accepta cu ușurință.
Mai exista și problema banilor. Învățământul era gratuit, dar pentru tabere trebuiau plătite transportul și cazarea. Nu cred că erau sume foarte mari, dar îmi amintesc că acesta era unul dintre argumentele mamei.
Prima tabără. Sau ceea ce credeam eu că este o tabără.
Augustin Brăileanu era colegul meu de clasă și, ca să spun lucrurilor pe nume, un mic zurbagiu, cunoscut pentru năzbâtiile lui de la școală. Mama știa câte ceva despre reputația lui și probabil că nu-l considera tocmai însoțitorul ideal pentru băiatul ei.
Mama lui Augustin era asistentă medicală la un spital din Brăila.
Într-o vară, Augustin mi-a propus să mergem împreună într-o tabără undeva pe lângă Galați. El mergea acolo în fiecare vară și se întorcea întotdeauna cu amintiri frumoase.
Am insistat pe lângă mama până când am convins-o să vorbească cu mama lui.
În cele din urmă, a acceptat.
Două argumente au cântărit probabil decisiv: tabăra era complet gratuită, iar Augustin se întorsese de fiecare dată acasă nevătămat.
În ziua plecării am avut prima surpriză.
În loc să mergem la gară sau la autogară, a trebuit să ne prezentăm la spital.
De acolo, o ambulanță ne-a luat pe mine, pe Augustin și pe încă câțiva copii.
Mi s-a părut puțin ciudat, dar nu mi-am pus prea multe întrebări. Important era că plecam de acasă, într-o aventură.
Ajunși la destinație, am descoperit pentru prima dată cum este să locuiești într-un dormitor comun, să folosești o baie comună și să mănânci într-o sală de mese împreună cu mulți alți copii.
Dar adevărata surpriză abia urma.
Locul acela nu era o tabără de vacanță, așa cum îmi imaginasem eu.
Era un sanatoriu pentru copii cu boli pulmonare.
În afară de mine, de Augustin și de câțiva alți copii sănătoși, majoritatea celor de acolo erau pacienți care sufereau de diferite boli.
Nu știu exact cum ajunsesem noi să beneficiem de această vacanță, dar presupun că meseria mamei lui Augustin avusese ceva de-a face cu asta.
Cert este că noi doi aveam destulă libertate.
Numai că libertatea nu prea avea la ce să ne folosească.
Fotbal nu puteam juca, pentru că nu aveam cu cine. Activitățile erau limitate, iar noi ne-am petrecut timpul mai ales cu bătăi cu perne în dormitor și câteva expediții în afara sanatoriului.
Una peste alta, prima mea experiență de tabără nu a fost tocmai ceea ce visasem.
Dar măcar aflasem că nu toate taberele sunt ceea ce par.
A doua tabără. Năvodari!
A doua experiență a fost cu totul altceva.
De data aceasta am plecat la Năvodari, la Marea Neagră, împreună cu prietenul meu Ovidiu Pintiliescu.
Ovidiu era băiatul unui profesor foarte cunoscut în Brăila, căruia noi îi spuneam „Babacul”. Tatăl lui preda la altă școală decât a mea.
Eu și Ovidiu aveam ceva în comun încă de la început: numele.
Pe vremea aceea, Ovidiu era un nume destul de rar printre copiii din Brăila. Iată-ne, așadar, doi brăileni cu același nume, plecați împreună la mare.
Dar asemănările nu se opreau aici.
Ovidiu era un sportiv extraordinar. Îi plăcea orice sport și excela aproape în toate: patinaj, înot, fotbal, atletism. Indiferent ce sport practica, se descurca foarte bine.
Tabăra de la Năvodari a fost o adevărată aventură.
În primul rând, eram la mare!
În al doilea rând, spre deosebire de prima mea experiență, aceasta era o tabără adevărată, organizată de oameni care știau cum să le ofere copiilor o vacanță frumoasă.
Erau copii veniți din toată țara, activități organizate, jocuri și competiții sportive.
Îmi amintesc în special turneul de fotbal.
Eu și Ovidiu am jucat în echipa Brăilei și, după câte îmi amintesc, cei doi brăileni cu același nume au făcut o treabă foarte bună.
Dar dintre toate amintirile de la Năvodari, una îmi provoacă și astăzi râsul.
Arma secretă din pernă
Ca în orice tabără care se respectă, în dormitor aveau loc frecvent bătăi cu perne.
Nu știu cine le începea, dar odată pornite, deveneau adevărate războaie.
Într-una dintre aceste bătălii, am observat un lucru ciudat.
De fiecare dată când loveam un copil cu perna mea, acesta se plângea de durere.
La început nu înțelegeam de ce.
Doar era o pernă!
Și ceilalți copii se loveau între ei cu perne, dar nu păreau să aibă aceeași problemă.
Până la urmă, curios, m-am uitat mai atent la perna mea.
Și atunci am descoperit misterul.
La cantină, mie îmi plăceau foarte mult capetele de pâine. Așa că, din când în când, luam câteva și le păstram pentru mai târziu.
Unde le păstram?
În pernă, bineînțeles!
Numai că între timp pâinea se uscase.
Și nu se uscase puțin.
Capetele acelea de pâine deveniseră tari ca niște pietre.
Fără să știu, participasem la bătăile cu perne folosind o armă mult mai eficientă decât a celorlalți copii.
Acum înțelegeam de ce se plângeau!
Unde să-i trimit, la statuia lui Ovidiu?
La un moment dat, în timpul taberei, am avut nevoie de niște bani.
I-am trimis mamei o carte poștală pe care era fotografia statuii poetului roman Ovidiu, din Constanța.
I-am scris să-mi trimită niște bani, dar am uitat un amănunt esențial: să-i dau adresa exactă a taberei.
Pe vremea aceea nu existau telefoane mobile, transferuri electronice și toate mijloacele prin care astăzi poți trimite bani aproape instantaneu.
Sincer, nici acum nu știu exact cum ar fi putut mama să-mi trimită banii.
Dar ea ar fi încercat, numai să știe unde.
Când m-am întors acasă, mi-a spus că primise cartea poștală, dar că nu avusese nicio adresă la care să-mi trimită banii.
Apoi, referindu-se la fotografia de pe cartea poștală, m-a întrebat:
— Unde să-i trimit, la statuia lui Ovidiu?
Și uite așa, trei Ovidiu — doi copii din Brăila și un poet roman — au ajuns să joace un rol în aceeași poveste.
Numai că poetul era singurul care avea o adresă cunoscută!
Două tabere, două lumi
Privind în urmă, cele două experiențe nu puteau fi mai diferite.
Prima tabără fusese un sanatoriu în care doi copii sănătoși se bucurau de libertate, dar nu prea aveau ce face cu ea.
A doua fusese o adevărată vacanță, cu mare, fotbal, jocuri, prieteni noi și aventuri de dormitor.
La Năvodari am cunoscut copii din toate colțurile țării și am descoperit cât de frumos poate fi să pleci de acasă, să întâlnești oameni noi și să te descurci singur.
Nu știu dacă mama și-a schimbat vreodată părerea despre tabere.
Dar eu m-am întors de la Năvodari cu amintiri pe care le port cu mine și astăzi.
Un prieten regăsit după atâția ani
De curând am reluat legătura, prin Messenger, cu vechiul meu prieten Ovidiu.
El a fost cel care mi-a readus în memorie tabăra de la Năvodari și meciurile de fotbal în care am jucat împreună pentru echipa Brăilei.
Mi-a povestit și alte întâmplări din acea perioadă, dar, din păcate, mesajele noastre mai vechi au dispărut și nu-mi mai amintesc toate detaliile.
Am aflat și că Ovidiu a devenit profesor de educație fizică.
Nu m-a surprins deloc.
Băiatul care iubea atât de mult sportul și excela în aproape tot ceea ce făcea și-a transformat pasiunea într-o profesie.
Îmi place să cred că a fost fericit în meseria lui. Pentru că, atunci când faci ceea ce iubești, nu simți că muncești în fiecare zi.
Pentru el, sportul nu era doar o materie de predat. Era pasiunea copilăriei lui, transformată într-o profesie.
După atâția ani, este o bucurie să regăsești un prieten care își amintește aceleași locuri, aceiași oameni și întâmplări dintr-o copilărie care pare atât de îndepărtată.
Uneori, amintirile pe care noi le-am uitat continuă să trăiască în memoria altora.
Și, după atâția ani, încă mă întreb dacă foștii mei colegi de dormitor își mai amintesc de băiatul din Brăila care lovea cu perna plină de pâine pietrificată.
Bufnița nu uită. Dar uneori are nevoie de ajutorul unui prieten!