Sau cum am descoperit că doctorii pot prescrie și lucruri bune
De Ovi Catanescu, cu amintirile fratelui meu, Adi
Bufnița nu uită.
Nu mai știu câți ani aveam eu și fratele meu, Adi, când părinții noștri au hotărât că trebuie să ne scoată amigdalele.
Știu însă că făceam destul de des amigdalită. Ne îmbolnăveam „de durere în gât”, cum spuneam noi pe vremea aceea, iar mama era din ce în ce mai îngrijorată.
Citise undeva o expresie care o impresionase profund și pe care Adi și-o amintește și astăzi:
„Streptococul linge articulațiile, dar mușcă inima.”
Pentru mama, ideea că ceva ar putea să le muște inimile băieților ei era de nesuportat.
Pe deasupra, medicii de atunci considerau amigdalele niște organe aproape inutile, un fel de apendice de care te puteai lipsi fără prea mari regrete. Cel puțin așa înțelegeau părinții noștri lucrurile.
Prin urmare, hotărârea părea cât se poate de logică: îndepărtăm răul și salvăm inimile băieților!
Și, ca să nu facem două drumuri, probabil, urma să fim operați amândoi în aceeași zi.
Operația avea să aibă loc la o policlinică din Brăila, unde lucra Fana, o bună prietenă a mamei, care era asistentă medicală.
Era aceeași policlinică în care aveam să ajung și după accidentul cu bicicleta lui Colonati, când m-am ales cu o tăietură între nas și buza superioară.
Mama ne-a însoțit, bineînțeles.
Dar înainte de operație ne spusese ceva care, cel puțin pentru mine, făcea întreaga aventură mult mai suportabilă:
Ne pregătise înghețată!
Pe vremea aceea, înghețata făcută în casă era o adevărată sărbătoare. Îmi amintesc tăvițele acelea metalice în care puneam apă pentru cuburi de gheață. Mama folosise asemenea tăvițe pentru înghețata noastră.
Cred că era de lămâie, pentru că îmi amintesc că avea o culoare gălbuie.
Așadar, aveam un motiv serios să trec cu bine peste ceea ce mă aștepta.
Primul la sacrificiu
Eu nu-mi mai aminteam cine fusese operat primul.
Adi însă își amintește foarte bine: el a fost primul.
După cum povestește el, a fost așezat pe un scaun chirurgical, cu mâinile și picioarele legate, iar un instrument metalic îi ținea gura deschisă.
I s-a explicat că va simți înțepăturile injecțiilor cu anestezic local, după care totul ar trebui să decurgă fără alte dureri.
Numai că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din policlinică.
„Nu a fost chiar așa”, își amintește Adi. „A fost foarte neplăcut. Am simțit mai mult decât mă așteptam.”
Totuși, fratele meu spune că a fost stoic. A răbdat până la sfârșit, fără prea multă dramă.
Ceea ce, cunoscându-l pe Adi, nu mă surprinde prea tare.
Probabil că doctorița a răsuflat ușurată când a terminat cu el.
Nu știa însă ce o aștepta.
A intrat Ovi
Despre propria mea operație îmi amintesc câteva lucruri foarte clar.
M-au așezat pe un scaun înalt, special pentru asemenea intervenții.
În încăpere erau două asistente și un chirurg. Eu nu-mi mai aminteam dacă chirurgul era bărbat sau femeie, dar Adi mi-a confirmat că era o doctoriță ORL.
După spusele Fanei, era chiar o doctoriță foarte bună.
Nu știu dacă mama a intrat cu mine în sala de operație. Poate că rămăsese cu Adi, ca să-l consoleze după experiența prin care tocmai trecuse.
Dar Fana era acolo cu siguranță.
Îmi amintesc că asistentele mă țineau nemișcat pe scaun. Una îmi imobiliza capul, ca să nu-l pot mișca.
Aveam și o amintire vagă că mâinile și picioarele îmi fuseseră legate de scaun.
Adi mi-a confirmat că exact așa se procedase și cu el.
Și mai era instrumentul acela metalic care îmi ținea gura deschisă.
Eu nu-mi mai aminteam dacă mi se făcuse anestezie.
Adi a lămurit și acest mister: da, primiserăm injecții cu anestezic local.
Așadar, tehnic vorbind, nu fusese chiar o operație fără anestezie.
Dar, din perspectiva copilului care eram, diferența nu prea conta.
Pentru mine, operația se transformase într-o luptă pentru libertate!
Un pacient mai puțin cooperant
Adi are o explicație pentru reacția mea.
El crede că, în momentul în care am înțeles că sunt legat de scaun și nu mă pot mișca, am intrat într-un fel de panică provocată de imobilizare.
Nu știu dacă a fost chiar claustrofobie, cum bănuiește el, dar îmi amintesc foarte bine lupta cu cei care încercau să mă țină nemișcat.
Din acel moment, după cum povestește Adi, totul s-a transformat într-un coșmar.
O tortură atât pentru mine, cât și pentru cei care încercau să termine operația cu bine.
Nu puteam vorbi.
Nu puteam să mă mișc.
Gura îmi era ținută deschisă de instrumentul metalic, iar sângele se aduna în fundul gâtului.
Și, după cum își amintește Adi, în încercările mele disperate de a scăpa, împroșcam sânge în fața doctoriței.
La un moment dat, biata femeie ajunsese să arate, după expresia fratelui meu, ca un măcelar!
Nu știu ce impresie i-am lăsat doctoriței, dar bănuiesc că nu m-a uitat prea repede.
Și, oricât de prietenoasă ar fi fost Fana cu mama, în momentul acela nu cred că o consideram și prietena mea!
Până la urmă, operația s-a terminat.
Amigdalele dispăruseră.
Iar eu eram, în sfârșit, liber!
„Nu vezi, cucoană, că băieții vomită sânge?”
Numai că aventura nu se încheiase.
La ieșirea din policlinică, amândoi eram palizi, epuizați și fără vlagă.
Eu îmi aminteam că am vomitat sânge chiar lângă intrare.
Adi își amintește că am vomitat amândoi sângele înghițit în timpul operațiilor.
Parcă eram lângă rădăcina unui copac sau lângă un stâlp de iluminat, spune el.
Nu mai știe exact.
Dar își amintește foarte bine reacția trecătorilor.
Oamenii care ne vedeau se îngrozeau.
Doi copii palizi, abia ținându-se pe picioare, care vomitau sânge, însoțiți de mama lor!
Unii dintre trecători au început să insiste ca mama să ne ducă imediat la doctor, la urgență.
„Nu vezi, cucoană, că băieții vomită sânge?”
Probabil că mama a trebuit să le explice că tocmai ieșiserăm de la doctor.
Nu știu cât de liniștitor putea fi un asemenea răspuns.
Dar, într-un fel sau altul, am reușit să ajungem acasă.
Tratamentul mult așteptat
Și aici memoria mea face un salt interesant.
Nu-mi mai amintesc durerea de după operație. Nu-mi amintesc dacă înghițeam greu, dacă mă ustura gâtul sau cât timp mi-a trebuit să mă refac.
Dar îmi amintesc perfect bucuria de a fi din nou acasă.
Și, mai ales, înghețata!
Înghețata aceea făcută de mama, în tăvițele metalice pentru cuburi de gheață, a rămas în memoria mea mai vie decât multe dintre detaliile operației.
Adi însă își amintește și continuarea.
Se pare că ne-am putut bucura de înghețată doar în ziua operației și în noaptea care a urmat.
După aceea, durerile au devenit atât de mari, încât abia ne mai puteam înghiți propria salivă.
Așadar, tratamentul delicios a fost de scurtă durată.
Și probabil că recuperarea a fost mult mai neplăcută decât îmi aminteam eu.
Dar, din fericire, ne-am vindecat.
Mai târziu, doctorița ORL ne-a asigurat că, în ciuda întregii drame, operațiile reușiseră și că puteam mânca orice doream.
Iar înghețata, mai ales cea făcută în casă, a rămas una dintre favoritele noastre.
Acum o puteam mânca fără teama că vom face din nou amigdalită.
Cel puțin așa vedeam noi lucrurile atunci.
O concluzie dulce
Privind în urmă, mă uimește felul în care memoria alege ce să păstreze.
Adi își amintește injecțiile, durerea, scaunul de care eram legați, sângele, reacția trecătorilor și zilele grele de după operație.
Eu îmi amintesc mai ales lupta cu asistentele, instrumentul metalic care îmi ținea gura deschisă și fericirea de a ajunge acasă.
Și, bineînțeles, înghețata mamei.
Poate că era atât de bună.
Poate că eram atât de fericit că scăpasem de doctori.
Sau poate că mintea unui copil știe să păstreze, dintre toate amintirile neplăcute, tocmai lucrul care l-a făcut fericit.
Un lucru este sigur.
După atâtea întâlniri neplăcute cu medicina, în sfârșit doctorii îmi prescriseseră un tratament care îmi plăcea!
Și dacă m-ar fi întrebat cineva atunci ce părere aveam despre operație, probabil că aș fi răspuns:
„Operația? Nu prea mi-a plăcut. A fost îngrozitoare! Dar tratamentul de după operație a fost un deliciu!”
Unele amintiri din copilărie rămân cu noi prin durerea pe care am simțit-o. Altele, prin frica pe care am trăit-o.
Iar unele, spre norocul nostru, prin gustul unei înghețate făcute de mama.
Bufnița nu uită. Dar uneori are nevoie și de memoria fratelui mai mare! 🦉