Pomana porcului

de Ovi Catanescu

Pomana Porcului — tradiționala masă românească de după tăierea porcului

Doi prieteni, un ospăț și autobuzul 42

După mai bine de cincizeci de ani, Mihai Conțiu și cu mine încă ne amintim acea zi de iarnă. Nu ne amintim fiecare amănunt exact în același fel, dar poate tocmai asta face ca povestea să merite să fie spusă.

S-a întâmplat pe vremea când eram elevi la un liceu din București. Era prima zi a vacanței de iarnă, iar colegul nostru de clasă, Adam Virgil, ne-a invitat la el acasă. Părinții lui nu erau acasă, dar în apartament se găsea cam tot ceea ce trei adolescenți ar fi putut considera necesar pentru o petrecere reușită.

Tatăl lui Adam era medic veterinar, iar familia pregătise de curând toate bunătățile tradiționale de după tăierea porcului: cârnați proaspeți, carne, caltaboș și alte preparate consistente din porc.

Era doar o mică problemă.

În casă nu era pâine.

Mihai și cu mine am contribuit cu ceva ce ni se părea la fel de important: o sticlă de coniac. În apartament mai era și vin roșu, așa că aveam coniac, vin și o masă plină cu mâncăruri grase din porc — dar nici măcar o felie de pâine.

La vârsta noastră, asta nu ni s-a părut deloc o problemă.

Am mâncat cu poftă. Am băut coniacul și apoi destul de mult vin. Muzica mergea și, nu după mult timp, am început să dansăm pe Tom Jones. Undeva între mâncare, băutură și dans, pick-up-ul — împreună cu discul lui Tom Jones — n-a supraviețuit petrecerii.

După cum își amintește Mihai, o parte din ospăț s-a desfășurat pe balcon. Tot el își amintește că aruncam cu gogonele murate după oamenii care treceau pe jos. Eu nu-mi amintesc partea asta chiar atât de clar, dar, cunoscându-ne pe noi trei la vârsta aceea, nu pot spune cu prea multă convingere că nu s-a întâmplat.

În cele din urmă, ne-am dat seama că trebuia să plecăm.

Afară, Bucureștiul era acoperit de zăpadă și gheață. Am mers cu grijă, râzând și încercând să ne ținem pe picioare, spre autobuzul 42, în apropiere de Policlinica Titan.

Până atunci, Mihai nu mai era în stare să țină socoteala unde trebuia să coboare. Înainte să cobor eu, am rugat-o pe taxatoarea din autobuz să-i amintească să coboare la stația următoare.

— Vă rog să aveți grijă ca prietenul meu să coboare unde trebuie, i-am spus.

Mihai își amintește că a coborât din autobuz și că, într-un fel sau altul, a ajuns acasă. După aceea, memoria lui se oprește.

Sora lui, Rodica, l-a găsit foarte palid și bolnav. L-a culcat și l-a protejat de mama lor, explicându-i că Mihai nu se simțea bine și că trebuia să doarmă. A rămas bolnav câteva zile.

Nici sosirea mea acasă nu a fost cu mult mai glorioasă. Mama m-a văzut prima. A înțeles imediat că se întâmplase ceva, dar nu m-a certat. M-am dus direct în pat, am dormit mult și, încetul cu încetul, mi-am revenit.

Timp de aproape două zile, niciunul dintre noi nu a știut ce se întâmplase cu celălalt.

Când, în sfârșit, m-am dus să-l vizitez pe Mihai, l-am găsit la fel de palid cum trebuie să fi fost și eu. Mi-a povestit cât de rău îi fusese, cum sora lui îl culcase și cum îl salvase de confruntarea cu mama lui.

Atunci i-am pus întrebarea care mă frământa:

— Ție ți-a fost la fel de rău ca mie?

S-a uitat la mine și ne-am dat seama că amândoi supraviețuiserăm exact aceluiași dezastru.

Nu cred că am râs prea mult în acel moment. Eram încă prea slăbiți ca să râdem. Dar, odată cu trecerea anilor, povestea a devenit din ce în ce mai amuzantă de fiecare dată când ne-am amintit-o.

Astăzi, Mihai și cu mine poate că nu suntem de acord asupra câtorva amănunte: cine își amintește balconul, cine își amintește gogonelele murate, momentul exact în care discul lui Tom Jones și-a găsit sfârșitul și cum am reușit să ajungem la autobuzul 42 prin zăpadă.

Dar suntem de acord asupra lucrurilor celor mai importante: a fost mult porc, mult alcool, deloc pâine — și doi băieți foarte bolnavi, care, în mod ciudat, s-au simțit mai bine când au aflat că niciunul nu suferise singur.

Și aici se află Owl Spit-ul din poveste:

Uneori, prietenia nu înseamnă să-ți salvezi prietenul de la o decizie groaznică.

Uneori înseamnă să descoperi, două zile mai târziu, că și el a luat exact aceeași decizie groaznică pe care ai luat-o tu — și că a supraviețuit ca să vă puteți aminti împreună de ea.