Destine Cuvânt înainte și Capitolul I

Destine de Alexandrina (Adina) Chițu

Motto

De ce scriu? Simplu: ca să nu uit! „Căci și uitarea este scrisă în legile omenești.”

Cuvânt înainte

De multă vreme mă gândesc să scriu o carte despre tatăl meu. Noi, copiii, suntem nerecunoscători, uituci și nu ne prețuim părinții așa cum ar trebui decât atunci când nu-i mai avem, când pleacă dintre noi, în veșnicie, „pe un drum fără întoarcere”. Abia atunci, când și noi îmbătrânim, ne cuprinde dorul de părinți — mai ales când propriii noștri copii ne tratează cu aceeași indiferență și nepăsare. Abia acum înțeleg cât de triști și de singuri au fost părinții mei în ultimii ani ai vieții lor.

Ocupați cu lupta pentru existență, cu grijile și necazurile noastre, i-am neglijat. Aveam propriii copii de crescut și nimic altceva din jurul nostru nu mai părea să conteze.

Pe mama am iubit-o necondiționat, pentru că ea mi-a dat viață, m-a iubit, m-a ocrotit și m-a ajutat ori de câte ori am avut nevoie. Aceste lucruri nu pot fi contestate. Dar tata? Tata, pe care îl vedeam mai rar pentru că era șofer; tata, de care îmi era frică fiindcă mama ne amenința cu el:

— Lasă că vine taică-tu acasă și atunci o să vezi tu!

Odată stăteam cocoțată pe soba de cărămidă din dormitor, lângă pat. Patul avea o tăblie metalică, ale cărei capete erau vopsite în bronz. Am auzit-o pe mama strigând:

— A venit taică-tu!

Nu știu cum am sărit de pe sobă spre pat — așa cum făceam de obicei fără nicio problemă — dar rochița mi s-a agățat în vârful ascuțit al tăbliei și am rămas atârnată acolo. Până la urmă, mama a venit și m-a salvat, ca să nu afle tata ce năzbâtii făceam în lipsa lui și cât o necăjeam pe biata mama.

Cred că tata și-a înțeles destinul și l-a acceptat, cu bune și cu grele. A muncit și s-a zbătut să ne ofere cele mai bune condiții pe care le putea oferi în acele vremuri, pentru ca noi să ajungem ceva în viață, să fim cinstiți și demni, așa cum era el, și să dăm tot ce aveam mai bun în noi. Poate că nu i-am oferit prea des momente de bucurie sau de satisfacție, dar el a crezut întotdeauna în noi și, până la urmă, a fost cu adevărat mândru de copiii lui.

Pentru mine, aceasta înseamnă ca un om să-și împlinească destinul: să muncească și să aibă copii realizați, buni, cinstiți, modești și așezați la casele lor. Nu ne-a lăudat niciodată și nici nu s-a fălit cu noi, dar știu că era mândru de noi — de realizările noastre și de cele ale copiilor noștri. Deși a fost un om sărac și muncitor toată viața, avea o mare bogăție sufletească, oglindită în cei cinci copii ai săi, fiecare capabil și priceput în meseria lui.

Primii doi au învățat meserii, pentru că pe atunci se spunea că „meseria este brățară de aur”: Florian, tehnician responsabil cu inovațiile tehnice, și Elena — Maricica — o croitoreasă talentată și pricepută. Următorii trei au urmat studii universitare: Ionel, inginer electronist; Corneliu, absolvent al Facultății de Istorie și devenit profesor; și Alexandrina, absolventă a Facultății de Filologie și profesoară de limba și literatura română.

Tata îi respecta pe oamenii din jurul lui și era, la rândul său, respectat. Și-a crescut copiii cu credință și frică de Dumnezeu — să fie respectuoși, curajoși și drepți. În familia noastră, cinstea și adevărul erau pe primul loc. I-am urmat drumul fără să ne abatem și pot spune că, datorită acestei educații, nu am avut de suferit din partea societății.

Am evitat, pe cât am putut, oamenii răi, cruzi, invidioși sau bârfitori. Dar așa este viața: uneori calci strâmb când nu ești atent și trebuie să înveți din propriile greșeli. Din greșelile altora nu înveți. După cum spune o vorbă veche, trebuie să dai cu capul de pragul de sus ca să-l vezi pe cel de jos.

Poate că a trebuit și noi să ispășim păcate ale noastre sau ale strămoșilor noștri, căci, după cum spunea Părintele Arsenie Boca: „În cruce Dumnezeu a pus o taină — taina mântuirii fiecăruia. Vai de cel ce nu are cruce de dus, că acela nu are prin ce se mântui.” Și astfel ne-am purtat cu toții crucile, mai mari sau mai mici, mai ușoare sau mai grele, după cum ne-a fost dat de soartă.

Când a ajuns la vârsta de nouăzeci de ani, tata nu a mai vrut să fie o povară pentru mama. Pentru că nu mai putea merge, a refuzat să mai mănânce, dorind să plece pentru totdeauna, cu misiunea sa pe acest pământ împlinită. Ce om!

Deși știu că nu este bine să privești înapoi spre trecut, el te urmărește totuși, ca o carte de povești. Unele amintiri sunt frumoase, scăldate în lumină; îți înalță sufletul și îți liniștesc inima. Altele sunt întunecate de orgoliu și suferință și te întrebi: cum au putut fi posibile asemenea lucruri?

Capitolul I — Vremuri grele

Aurel și Tudorița

Motto

„Cei care au părinți, pe pământ nu în gând,
Mai aud și în somn ochii lumii plângând.
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminți,
Astăzi, îmbătrânind, ne e dor de părinți.”

Adrian Păunescu, „Repetabila povară”

Era o zi frumoasă de sfârșit de mai, caldă și luminoasă, cu mult soare. Ai fi putut spune că totul era bine și că era minunat să trăiești. Dar nenorocirea blestemată lovește tocmai atunci când viața îți este mai dragă.

Petru, nepotul nostru drag, era în clasa a VIII-a și tocmai scăpase de rigorile meditațiilor mele la limba și literatura română — genuri și specii literare. A plecat la o plimbare cu bicicleta, a trecut printr-o mică groapă care l-a dezechilibrat, iar ghidonul l-a lovit violent în abdomen. A îndurat în tăcere dureri puternice, fără să spună nimic, de teamă să nu fie certat.

A doua zi, am rămas înmărmurită când am aflat că fusese internat la Spitalul de Copii Budimex, la Terapie Intensivă, cu diagnosticul de traumatism abdominal sever și fisură de pancreas. Părinții lui, Diana și Răzvan, îl vegheau zi și noapte. Noi, bunicii, stăteam cu el în timpul zilei, pentru ca părinții să se mai poată odihni.

Petru era conectat la diferite aparate prin care primea hrană și medicamente. Pe toată durata spitalizării s-a purtat exemplar. Coopera și făcea tot ceea ce i se cerea. Am continuat chiar să lucrez cu el exerciții de limba română, pentru că era perioada examenelor naționale.

Mama lui s-a luptat și a obținut aprobarea ca el să susțină examenele de admitere la liceu în spital. Toți medicii și asistentele de la Terapie Intensivă i-au urat succes și i-au ținut pumnii. El a simțit încurajarea lor și a căpătat încredere, în timp ce noi toți așteptam pe coridorul spitalului și ne rugam pentru sănătatea și reușita lui.

A susținut examenul la limba și literatura română și examenul la matematică în salonul în care era internat. Echipe de profesori i-au adus subiectele și l-au supravegheat cu atenție până când au plecat cu lucrările lui terminate.

A rămas în spital două luni, pentru ca fisura din pancreas să se micșoreze și să se vindece. Nu l-au operat, ceea ce s-a dovedit a fi un lucru bun. Cât timp am stat cu el după examene, îi spuneam povești — povești pe care chiar el mi le cerea:

— Un tăciune și-un cărbune... Hai, bunico, mai spune-mi despre Mama Ica — pe numele ei Tudorița, sau Dorina pe scurt — și despre Tataia Bătrân, pe numele lui Aurel.

— Bine, dragul bunicii, îți povestesc, dar trebuie să și dormi, pentru că somnul te va ajuta cel mai mult să te vindeci.

Terminaserăm cu basmele — Feți-Frumoși, zmei, Ilene Cosânzene, zâne și duhuri rele — și trecuserăm la povești adevărate din viața tatălui meu și a unchiului meu, din viața străbunicilor mei: tot ceea ce îmi mai puteam aminti.

— Și? Și, bunico? Și după aceea?

— Tatăl meu s-a născut la Isaccea, un sat de pescari, într-o familie cu mulți copii.

În familia lui Costea Cojocaru și a Paraschivei erau vreo doisprezece copii. Cam șapte au supraviețuit, dar eu nu am cunoscut decât trei dintre ei: nașa mea, Alexandrina; sora cea mare, Panaghia, care locuia la București; și sora cea mică, Dorina, căsătorită cu un medic și care avea o fiică pe nume Liliana.

Cumnatul meu Vanea, soțul surorii mele Maricica, era un om foarte glumeț și vesel. El îi spunea mătușii Panaghia „Coana Ghiofca”, pentru că așa îi înțelesese numele, și așa i-a rămas numele în familie.

— Da, chiar sună mai prietenos așa, spuse Petru.

Apoi am tăcut de tot. Veniseră asistentele să-i ia temperatura și să-i schimbe hrana și medicamentele. Notau totul în foile de observație. Băiatul era supravegheat permanent. Căpătase încredere și făcea ascultător tot ce i se spunea. Nouă ni se permitea să-i aducem doar apă.

Temperatura în salon era menținută constantă, în timp ce afară soarele începea să încălzească ziua ca vara. În cele din urmă, medicul ne-a permis să-l scoatem în curte. Colegii lui au început să vină să-l viziteze, ceea ce m-a bucurat enorm pentru el. După un timp, medicii ne-au dat speranța că lucrurile evoluau bine.

Spitalizarea lui a durat două luni întregi, urmate de încă o lună de tratament acasă. Încetul cu încetul, a început să mănânce alimentele permise de regim, iar apoi a început să meargă săptămânal la control.

Eu am continuat poveștile despre familie.

— Cum erau străbunicii mei din Brăila? Cum s-au cunoscut?

— Erau tineri și frumoși, Petru. Ea avea șaisprezece ani și tocmai participase la un bal unde fusese aleasă cea mai frumoasă fată.

— Ca o regină a frumuseții?

— Exact! Era o brunetă înaltă, suplă și delicată, cu ochi negri, pătrunzători. Toată lumea o privea cu drag și admirație. Domnul care organizase balul i-a pus pe cap coroana reginei frumuseții și a dansat cu ea. A fost atât de emoționată, încât i-au dat lacrimile. S-a întors acasă încântată, parcă plutind, așa cum se întâmplă cu fetele când primesc un premiu pentru frumusețea lor. De bucurie, abia a putut dormi.

— Și, bunico? Și după aceea?

— A doua zi, după acest triumf, familia Ivanov a venit în vizită la părinții Dorinei, însoțită de un tânăr chipeș. După prezentările de rigoare, Ica a aflat că acesta lucra ca șofer pentru familia Ivanov — cea mai bogată familie din regiune —, că își terminase serviciul militar, avea douăzeci și cinci de ani și venise să-i ceară mâna.

Cei prezenți spuneau că, în clipa în care tânărul a văzut-o pe Ica, a fost fermecat de ochii ei negri, pătrunzători și captivanți. Tânărul — viitorul meu tată — era cât pe ce să leșine când a văzut-o pe Dorina atât de aproape. Nu-și putea lua ochii de la ea și spunea mai târziu că își șoptise în barbă:

— Fata asta trebuie să fie nevasta mea. Sper să nu mă refuze.

Pe vremea aceea însă, soarta tinerilor era hotărâtă de părinți și de nași. Mama era timidă, încă euforică după succesul din seara precedentă și nehotărâtă, pentru că era foarte tânără și nu avea cine știe ce dorință să se mărite. Totuși, îi plăcea și ei tânărul.

Tata Bătrân, bunicul meu Mușat, era hotărât ca ea să se mărite cu el. Și lui îi plăcea tânărul, care era prezentabil, serios, avea o meserie și era ceva mai în vârstă decât Dorina — deci „copt la minte”, cum se spunea pe atunci. Bunicul și-a răsucit capetele mustății despicate, a spus de două ori „hm, hm” și a rostit solemn:

— Ei bine, tinere, dacă îți place fata noastră și vrei să te însori cu ea, ți-o dăm cu drag și să fie într-un ceas bun! Vom stabili data nunții, iar cei care v-au făcut cunoștință vă vor fi, probabil, și nași.

— Da, așa este, spuse tânărul. Și eu vreau ca totul să se întâmple cât mai repede.

Nu cred că mama a avut vreun cuvânt de spus, dar era vizibil copleșită de emoție. Tânărul — viitorul meu tată — era mândru că urma să aibă o soție atât de frumoasă. Era și el emoționat și nu mai știa ce să facă sau ce să spună. Din fericire, nașul său, Ivanov, i-a dat un ghiont, l-a împins spre fată și i-a spus:

— Sărută mâna viitoarei tale soții!

Tânărul s-a supus mecanic. A sărutat mâna Dorinei și a simțit un fior, ca un curent electric, trecându-i prin tot corpul. Mama era cât pe ce să leșine de emoție.

— Ei, Aurică, să fie într-un ceas bun! Să vă vedem la nuntă și să vă întemeiați o familie frumoasă, cu mulți copii, căci copiii sunt bucuria unei case! spuse domnul Ivanov.

Și așa, dragul meu Petru, s-au căsătorit străbunicii tăi, Aurel și Tudorița. Am acasă o fotografie de la nunta lor: mama, într-o rochie albă scurtă, cu voal lung și o diademă pe frunte; tata, mândru, drept și aproape plin de sine. Fotografia aceea îmi este foarte dragă.

Cei doi tineri frumoși, Tudorița și Aurel, ne privesc din fotografie cu speranță și bucurie. Nu-mi vine să cred că nu mai sunt aici. Ne veghează din cer — așa îmi place mie să cred. Mi-e atât de dor de ei.

— Și, bunico? Și după aceea? De ce te-ai oprit?

— M-am emoționat amintindu-mi de cei care mi-au fost dragi. Abia după ce pleacă dintre noi îi prețuim și le simțim lipsa. Ce n-aș da să-i mai văd o dată, să-i îmbrățișez, să le cer iertare și să le spun cât de mult îi iubesc? Dar trăiesc cu speranța că, atunci când mă voi ridica la cer, îi voi întâlni.

— Ce spui, bunico?

— Da, dragul meu Petru, va veni și vremea aceea, când noi vom pleca, iar voi veți rămâne să vă împliniți destinul — misiunea pentru care v-ați născut.

— Vorbești despre lucruri triste. Te rog, continuă povestea.

— Povestea adevărată. La un an după ce tinerii s-au căsătorit, au început să vină copiii — șase în total. Florian a fost primul. Era roșcat și avea părul creț. Când era mic și nu putea să spună „mămica”, îi spunea „Ica”, iar Ica i-a rămas numele. De atunci, toată lumea i-a spus așa. Când a devenit bunică, i s-a spus Mama Ica; tata a fost numit Tataia Bătrân, pentru că așa și-a dorit el.

— Dar eu cum le spuneam?

— Tu nu le-ai spus în niciun fel, pentru că ei plecaseră înainte să te naști. Tu te-ai născut în 2004; ei au plecat la cer în 1993 — tata — și în 1995 — mama. Au plecat „pe un drum fără întoarcere”.

Următorul copil a fost o fetiță, Lenuța, deosebit de frumoasă și brunetă ca mama. Tataia Bătrân o iubea foarte mult, pentru că i se părea că seamănă cu familia lui. Când o ținea în brațe, ea îi răsucea capetele mustății. Din păcate, a murit la vârsta de un an și jumătate. S-a îmbolnăvit, iar pe atunci nu exista încă penicilină, așa că nu au putut să o salveze.

Doi ani mai târziu s-a născut Maria-Elena. A fost botezată de Nana, al cărei nume adevărat era Maria și care era sora bunicii.

— A, știu! Nana este mătușa care v-a crescut pe tine și pe unchiul Cornel și care, mai târziu, i-a crescut pe copiii Adrian și Ovidiu, spuse Petru cu naturalețea celui care știa totul. Și ea era cea care îți povestea despre familia ta.

— Da, văd că ai ținut minte. Mă bucur.

În anul următor s-a născut un băiat. L-am numit Ionel și îi spuneam Ion; soția lui i-a spus mai târziu Nelu. Îi plăcea să învețe și a devenit inginer electronist, foarte priceput în profesia lui. A călătorit în America, Anglia, Egipt și în alte țări pentru a încheia contracte comerciale pentru Electronum, o întreprindere de comerț exterior din București. Exporta televizoare și echipamente electronice fabricate de întreprinderile Electronica din București și Iași.

Ca o paranteză, i-am povestit lui Petru că soțul meu, Dan, lucra în aceeași perioadă la Mașinexportimport, o altă întreprindere de comerț exterior, și călătorea frecvent în străinătate. Când Nicolae Ceaușescu a avut neinspirata idee de a o numi pe soția sa, Elena, la Cabinetul Numărul Doi, aceasta a dispus ca oricine avea chiar și cea mai mică pată la dosar să nu mai primească aprobarea de a călători în afara țării. Dan a căpătat atunci o asemenea problemă. Aveam să explic mai târziu despre ce era vorba.

— Și acum cine urmează?

— Fratele meu Corneliu, botezat — ca și mine — de sora tatei, Alexandrina Bucșeneanu.

Dar de ce Corneliu și nu Haralambie, numele nașului? Pentru că, în acele vremuri, oamenii din Schela Mare — locul unde ne-am născut eu și fratele meu — își aminteau încă de odioasa și sadica ucidere a conducătorului legionarilor, Corneliu Zelea Codreanu, asasinat în 1938 de camarila regală a regelui Carol al II-lea.

— Și ultima — a șasea, cea mai mică — ai fost tu, bunico?

— Da. Nașa mea a insistat să-mi dea prenumele ei, Alexandrina, dar fraților mei mai mari nu le-a plăcut și au hotărât să-mi spună Rodica sau Adina. Pentru că Adina era mai apropiat de numele meu de botez, am rămas Adina pentru toată lumea — un nume care, de fapt, îmi place.

— Dar de ce voia Tataia Bătrân ca fratele tău să se numească Corneliu, ca Zelea Codreanu? Legionarii au o imagine foarte proastă în istorie: purtau cămăși verzi sau negre, aveau pistoale la brâu și omorau evrei.

— Așa este: li s-a creat o imagine foarte proastă, iar rezultatul este că România, fără niciun temei juridic sau factual, a fost acuzată de Holocaust — adică de uciderea multor evrei în acea perioadă — și, ca urmare a acestei dezinformări, plătim și astăzi sume enorme de bani drept despăgubiri. Eu cred că adevărul este altul. Am citit multe cărți despre acest subiect și am ajuns la concluzia că acuzațiile sunt false. Pogromul de la Iași împotriva evreilor a fost săvârșit de germanii care ocupaseră țara, nu de români. Ion Antonescu, un mare patriot român care a fost acuzat de această faptă, dimpotrivă, a salvat mulți evrei găsindu-le locuri de muncă. Mihail Sebastian recunoaște acest lucru în Jurnalul său. Astăzi, mulți evrei se întorc în România cu multă afecțiune. Uciderea evreilor la abator a fost înscenată cu ajutorul unor fotografii falsificate. Aflăm acum, după mai bine de șaptezeci de ani, că nici marele istoric român Nicolae Iorga nu ar fi fost ucis de legionari, ci de un spion KGB infiltrat în rândurile lor. Vezi, dragă Petru, ce pot însemna istoria și manevrele politice! Ce istorie am învățat noi — cea adevărată sau una plină de asemenea denaturări?

— Chiar nu știam nimic despre lucrurile pe care mi le povestești. Parcă mi-ai descrie o altă lume.

— Vezi, tocmai de aceea este bine să citești — să citești cât mai mult și să nu te limitezi la manualele școlare și la bibliografiile recomandate. Eu am aflat aceste lucruri citind cărți și mărturii: Pentru legionari, de Corneliu Zelea Codreanu, carte pe care mi-a dat-o o doamnă, în urmă cu aproximativ doi ani, la Mănăstirea Cotmeana, unde erau comemorați românii căzuți în luptele de pe Don; apoi Corneliu Zelea Codreanu: Istorie și biografie, de Cristian Sandache; și cartea Tatianei Niculescu, Mistica rugăciunii și a revolverului: Viața lui Corneliu Zelea Codreanu. Din aceste cărți am aflat ceea ce eu consider a fi adevărul despre Mișcarea Legionară și despre liderul ei carismatic, care mai târziu a devenit un adevărat mit.

Atunci am înțeles de ce tata a intrat în mișcare: era naționalistă și ortodoxă românească și promova în rândul tinerilor cultul muncii. Singura ei greșeală a fost antisemitismul. Mișcarea considera că evreii ne luaseră multe dintre drepturi, că urmăreau să câștige bani din orice — mai ales din comerț —, că se considerau stăpânii lumii și că îl omorâseră pe Hristos.

De aceea îți recomand să citești cât mai mult, pentru ca, din mulțimea de mărturii, să poți alege și înțelege singur adevărul. Nu apăr această mișcare, dar Tataia Bătrân a suferit și a fost închis sub două regimuri politice. A fost de două ori deținut politic: sub regimul de tristă amintire al regelui Carol al II-lea și sub regimul comunist, la fel de trist amintit, după 1948.

Vreau să-ți mai spun că am fost de trei ori la Tâncăbești, locul unde Zelea Codreanu și alți legionari au fost uciși mișelește. Au fost omorâți în mod josnic, la ordinul direct al regelui Carol al II-lea. Mai întâi au fost strangulați, apoi împușcați în spate, pentru a se putea spune că ar fi încercat să fugă de sub escortă; după aceea, au fost aruncați într-o groapă comună la închisoarea Văcărești din București și s-a turnat arsenic peste ei.

Mama Ica a îndurat mari greutăți în timpul detențiilor tatălui meu, dar a primit sprijin din partea legionarilor, care lăsau bani și cartele de pâine în șanțurile gardului și angajau avocați ca să-l aducă acasă, la copiii lui. În timpul domniei regelui Carol al II-lea, Tataia Bătrân a avut parte de un proces corect și a fost eliberat după o lună. Sub regimul comunist însă, a îndurat ororile închisorii timp de un an, după care a fost eliberat fără să fi fost vreodată judecat. Securitatea a continuat să-l supravegheze și să-l urmărească timp de patruzeci de ani.

— Ei, ce părere ai?

— Nu știam nimic din toate astea, bunico.

— Am să-ți povestesc totul, treptat și în amănunt, ca să nu-ți fie niciodată rușine de străbunicul tău.

După examen, Petru era mai liniștit și mai relaxat. Îl consideram eroul nostru pentru ceea ce reușise și eram mândri de el. I-am scris o poezie:

Preasfintei noastre Maici a Domnului,
Cu smerenie și încredere mă rog,
Ca dragul nostru nepot Bogdan-Petru
Să treacă cu bine pragul nenorocirii.

Să părăsească degrabă patul de spital,
Să-l văd din nou alergând și înotând,
Bun și blând, harnic și înțelept,
Cu dragoste de viață și de învățătură în suflet.

O, Maică milostivă și sfântă,
Fă-l să crească puternic, voinic și drept ca o stâncă!

În acest spital, Petru, ai fost binecuvântat
Cu oameni harnici, devotați și pricepuți,
Iar lângă tine, mereu, zi și noapte,
Au fost mama Diana și Răzvan, tatăl tău.

15 iunie 2019

Puiul nostru a trecut cu bine examenele și este acum elev la Colegiul „Sfântul Iosif”, prima lui opțiune și liceul la care și-a dorit cel mai mult să ajungă. Festivitatea de deschidere a noului an școlar s-a desfășurat la Catedrala „Sfântul Iosif”, unde am fost invitați și noi, bunicii.

Am apreciat atmosfera de pace, evlavie, liniște și respect care umplea impunătoarea catedrală. Părinții și bunicii erau deopotrivă mândri de liceanul nostru, care arăta foarte frumos. I-am făcut fotografii. Purta primul lui costum nou de tânăr, cu o cămașă albă ca zăpada și o cravată asortată. Era înalt și suplu, cu o tunsoare modernă, deși expresia feței îi era încă puțin îngrijorată. Va fi oare în stare să facă față provocărilor pe care viața i le va scoate în cale?

Urma încă un regim alimentar special, pentru că fisura din pancreas nu se vindecase complet, și era scutit de efort fizic. Eram fericiți să-l vedem vesel, dornic să învețe și încântat de colegii și profesorii lui.

În fiecare an, încă de la grădiniță, am participat la festivitățile lui de deschidere a anului școlar și la serbările de sfârșit de an. Ne-am bucurat de bucuriile lui, ne-am îngrijorat când era bolnav și am suferit alături de el. L-am luat cu noi în vacanțe la mare, în Grecia și Bulgaria. În acel an — anul spitalizării lui — a trebuit să-i anulăm locul și, sincer, nu m-am bucurat deloc de vacanța noastră din Albena, Bulgaria, fără el.

Odată cu începerea școlii, ne-am revăzut lunea și marțea, când lucram împreună la temele lui de limba română. M-am bucurat că avea o profesoară bună, care știa să-i facă pe elevi să iubească limba română și, mai ales, lectura. Lui îi place să citească, iar eu sunt mulțumită de felul în care se dezvoltă ca licean.