Destine - Capitolul II

Destine de Alexandrina (Adina) Chițu

BABA TINCA

Motto:

„Azi când stau stingher și scriu
Greu, cu pași pe caldarâm,
Trec perechi cu sânge viu
De pe celălalt tărâm.”

(Denis Buican, „De dincolo”)

E o noapte geroasă de iarnă, când frigu-ți pătrunde în oase și zăpada scârțâie sinistru sub picioare. Luna strălucește stăpânitor peste întinderile albe, iar stelele sticlesc diamantine.

Catinca stă în pat, în cearșafurile albe și în plapuma moale, privind când spre Margareta, ce abia se născuse, când spre focul ce ardea în sobă. Era plăcut în casă, într-o asemenea atmosferă blândă și caldă, dar gândul ei zbura neliniștit spre soțul ei, care de două zile nu mai trecuse pe acasă. Într-un târziu, răpusă de oboseală și căldură, adormi cu gândul la el.

Bărbat în floarea vârstei, Ianiș Graminopol nu se căsătorise până la vârsta de 38 de ani. Catinca, slujnica frumoasă și harnică pe care o adusese tatăl ei ca să o angajeze menajeră, i-a atras atenția. Mama lui o verificase cu asprime, cum îi era obiceiul și, până la urmă, o acceptase.

Veneau mulți oameni în casa lor, situată la marginea Bârladului. Conac mare, cu salon și multe camere, cu etaj și balcoane, luminat cu lămpi și multe lumânări. Primeau oaspeți de vază din Bârlad, cu soțiile și fiicele lor, dansau, beau cafele, bărbații beau băuturi fine, stăteau la taclale, vorbeau și politică. Însă niciuna dintre fetele ce veneau în vizită nu-i plăcea lui Ianiș și-i frânse inima slujnica din cămăruța de la parter.

Era Catinca îngrijită, curată și frumoasă de-ți tăia respirația. Când erau musafiri, o urmărea aducând tava cu cafele sau platoul cu tartine. Pășea ușor, ca o adiere, cu atenție să nu deranjeze, dar cu fermitate în același timp. Părul strâns în două cozi groase îi încadra ovalul feței, cu niște ochi negri, adânci ca marea, nasul drept și buzele desenate perfect pe albul feței tinerești. Îți venea să o sorbi într-un pahar.

Când erau singuri, o chema să-i aducă un ceai sau cafeaua de dimineață, să-l ajute să-și încheie butonii de la manșete sau gulerul de la cămașa totdeauna curată, spălată și călcată de ea. Prezența ei în astfel de momente îl tulbura într-un mod plăcut și-l ținea în formă toată ziua.

Când n-a mai putut rezista, Ianiș i-a zis mamei sale:

– Mamă, eu mă însor cu Catinca!

– Ești nebun? Eu am pus ochii pe fata moșierului Zafirudis, vecin cu noi, să ne întregim averile, eu...

– Nici să nu te gândești, mamă! Eu vreau să mă însor cu fata care-mi place, nu cu moșia nu știu cui. Eu o vreau pe Catinca și cu asta basta!

Ieși trântind ușa, ca să nu mai lungească discuția în contradictoriu, care nu ar fi dus la finalul pe care și-l dorea.

S-a dus glonț în camera Catincăi. Ea era cu spatele, împăturea niște cearșafuri albe. S-a întors speriată, iar el i-a luat mâinile ostenite de muncă, i le-a sărutat cu patos, iar ea s-a înfiorat toată. Nu știa ce l-a apucat pe stăpân. Stătea în defensivă și foarte hotărâtă să respingă vreo propunere nelalocul ei. Dar el, hotărât și blând, i-a zis:

– Catinca, te iubesc. Vrei să fii soția mea?

Fata se pierduse toată, amuțise de uimire și spaimă, dar și-a revenit repede și l-a întrebat:

– Dar mama dumneavoastră, stăpâna mea, este de acord?

– Catinca dragă, nu contează, tu cu mine te căsătorești și nu cu ea.

– Ba, într-un fel, și cu dânsa, că vom duce traiul împreună.

– Ai dreptate, dar până la urmă, de dragul meu, mama va accepta.

Și așa a și fost. Nu spunea Graminopol vorbe-n vânt. Știa el ce știa. Știa cât de mult îl iubea mama lui. Au hotărât nunta, au îmbrăcat-o de strălucea ca o regină, nu-ți puteai lua ochii de la ea. Fericirea o făcea și mai frumoasă. I se părea că trăiește un vis. A fost admirat și invidiat Ianiș Graminopol la nunta lui, care a ținut trei zile, ca-n povești.

Viața lor a curs normal, cu petreceri, cu vizite la prieteni, cu plimbări în oraș. Catinca se dovedea a fi cumpătată, cuminte, grijulie cu soțul, atentă cu soacra și traiul lor era liniștit.

Au început să vină și copiii, rodul iubirii lor. Primul a fost Giorgiu, apoi alt băiat, Iorgu, și acum se născuse o fetiță, pe care au numit-o Margareta.

Catinca îl aștepta cu dor, să-i arate fetița care abia se născuse și care semăna cu el... Dar el întârzia să vină acasă. Mai plecase el și altădată, se întâlnea cu prietenii la jocuri de cărți, însă niciodată nu întârziase atât de mult. Trecuseră trei zile deja!

A patra zi se sculă din somn în țipetele și văicărelile mamei-soacre. În cameră a intrat slujnica valvârtej și i-a spus:

– A murit stăpânul!

Catinca a fugit la trăsura care sosise cu el mort, împușcat în piept. Ce se întâmplase? Nimeni nu știa nimic. Ianiș avea o pată mare de sânge în dreptul inimii. L-au plâns, l-au jelit împreună: mama lui, soția Catinca și băieții amândoi. O luau pe Catinca de lângă el și o duceau la fetiță, ca să nu piardă laptele, iar mama Iamandula era terminată. Nu mai avea nici lacrimi să-l plângă, doar îl jelea.

La înmormântare, Catinca privea la cei din jur, la prietenii lui, gândind: „Oare cine-o fi criminalul care mi-a împușcat soțul și viața mea frumoasă?” L-ar fi ucis pe criminal cu o privire!

După moartea tragică a lui Ianiș Graminopol, nimic n-a mai fost ca înainte. Tot greul casei îl ducea Catinca. Mama lui nu mai era bună de nimic, bântuia prin casă fără rost, plângea, se ducea la cimitir, se ocupa de pomeni. Doar nepoții, când îi răsăreau în față, îi mai luminau ochii plânși. Apoi, de supărare, a căzut la pat și Catinca a mai avut o povară. A îngrijit-o cu devotament până biata bătrână a murit.

Ca să trăiască, vindeau lucruri din casă, mai ales lucruri de preț: mobile, argintărie, servicii de masă, bijuterii. Servitorii au început să plece unul câte unul, nemaiavând cu ce să-i plătească. Portăreii veneau și ei să ia dările, puneau sechestru pe ce mai era, prietenii lui Graminopol începuseră să-și ia în primire pământurile pe care el le pierduse la jocurile de noroc. Până și conacul și vitele le pierduse în felul acesta.

Într-o seară, Catinca și-a făcut socotelile, a văzut că totul este un dezastru, a luat ce era mai de preț pentru ea, adică copiii, și-a făcut o bocceluță și a plecat, părăsind totul, cu durere în suflet și cu nădejdea că va răzbi ea cumva.

La gară s-a suit în tren cu copiii și banii i-au ajuns până la Brăila. Auzise ea „din oameni” că orașul era prosper, că era plin de negustori; va găsi ea o slujbă undeva, gândea cu speranță Catinca.

Pe strada Călărași s-a oprit în fața unui birt. Îi era foame și ei, și copiilor, erau și foarte obosiți. Și-a scos cu hotărâre cerceii de aur din urechi, a intrat în birt, s-a așezat la o masă și a comandat de mâncare. Cârciumarul i-a văzut chipul palid, obosit, i-a văzut și gestul hotărât de scoatere a cerceilor și s-a dus la masa unde se așezase cu copiii. I-a plăcut de ea din prima clipă, i-a vorbit blând, ocrotitor. Catinca nu avea chef de vorbă. În câteva cuvinte, i-a spus:

– Sunt văduvă, vin din Bârlad și caut o slujbă, deși cred că nu mă va angaja nimeni cu trei copii.

Domnul Anghel, așa îl chema pe cârciumar, a liniștit-o spunându-i:

– Vă dau să mâncați, apoi vă duc la o bătrână care are o cameră de închiriat și apoi mai vedem noi.

Suna încurajator și era tot ceea ce-și dorea pe moment.

După ce au mâncat, cârciumarul le-a dat adresa. Au găsit casa pe strada Roșiori. După ce și-a culcat copiii, a pornit pe străzile Brăilei, care erau sub formă de evantai, cu trei bulevarde ce porneau de la Dunăre și ajungeau apoi tot la Dunăre. Și-a dat seama de asta mai târziu, când a început să se plimbe prin oraș.

Ea căuta acum o casă mai acătării, mai boierească. O luase pe micuța Margareta în brațe și, când a găsit o casă care să-i placă, a intrat în curte și a așezat-o pe fetiță pe prag. Apoi s-a ascuns după colțul unei case de vizavi și a stat ascunsă până când cineva a ieșit, auzind plânsul fetiței, s-a aplecat, a luat fetița în brațe, s-a uitat peste tot și, nevăzând pe nimeni, a intrat cu ea în casă. Se vedea că nu aveau copii și darul acesta i-a bucurat nespus.

Catinca a plâns în neștire, mergând năucă pe străzi, dar credea că nimeni nu o va angaja cu trei copii de fusta ei. Întorcându-se a doua zi la cârciumarul cel bun, au stat de vorbă și acesta i-a zis:

– Nu vrei să lucrezi la mine? Am mare nevoie de o femeie care să curețe, să spele, să pregătească de mâncare, să servească pe mușterii.

– Ba da, cum să nu.

Și a văzut-o Anghel că era foarte pricepută și harnică. O plăcea din ce în ce mai mult. În momentele de liniște, ea se retrăgea într-un colț al cârciumii și plângea de dorul copilei lăsate pe un prag de casă. A văzut-o cârciumarul și a întrebat-o:

– Ce-i cu tine, de ce plângi? Ți-e dor de soț și de viața de dinainte?

Ea cu greu i-a răspuns:

– Am avut și o fetiță pe care am abandonat-o la o casă de creștini și mi-e tare dor de ea.

– Atunci, hai să o luăm. Te ajut eu.

Și au plecat împreună, seara, după ce au închis cârciuma. Dar casa era pustie. Vecinii le-au spus că stăpânii au plecat, s-au mutat în străinătate, în Franța se pare.

S-a întristat rău Catinca, a plâns, s-a jelit, dar cârciumarul a îmbunat-o și i-a propus să se căsătorească cu el, de dragul băieților care aveau nevoie de tată.

– Domnule Anghel, ești prea bun. O să mă gândesc.

Nu putea uita așa ușor pe Ianiș, nici pe micuța Margareta, dispăruți din viața ei pe căi diferite.

A continuat să muncească, era respectată și chiar iubită. Acum, gândul și grija ei erau pentru cei doi băieți, George și Iorgu, care aveau mare nevoie de sprijinul unui bărbat, că începuse școala și greutățile, cerințele erau multe. Și, într-un sfârșit, s-a hotărât:

– Da, domnule Anghel, accept propunerea ta.

– Cât mă bucur! răspunse acesta.

A luat-o în brațe, a sărutat-o cu foc și dor pe față, pe ochi, pe gură.

– Și de-acum să-mi spui Costea, mai spuse el.

S-au căsătorit doar cu acte, fără tărăboi, că amândoi erau văduvi și nici nu prea aveau neamuri. A mers foarte bine căsnicia lor și a mai avut Catinca încă două fete: pe Sorica – mama mamei mele, bunica mea, cum ar veni – și pe Maria, căci la Maica Sfântă Maria se rugase ea, ca s-o ajute să scape din necazuri. Fetele i-au mai ostoit dorul de micuța Margareta.

Anghel se purta frumos cu ea, cu băieții ei și își iubea nespus cele două fete.

Catinca, la sfârșitul clasei a IV-a a lui George, a mers și ea la serbarea de acordare a premiilor și mare i-a fost mirarea când George al ei a luat premiul întâi. A podidit-o un fel de fericire amestecată cu durere, un fel de „râsu-plânsu” greu de îndurat.

Dar se simțea totodată ocrotită, împlinită, puternică și chiar fericită și mândră. Iată că Măicuța Domnului a avut grijă de ea, a ocrotit-o! Și-a luat băieții de la serbare și, cu soțul ei, au făcut o plimbare pe cheiul Dunării. Au privit la forfota hamalilor și a negustorilor care cărau marfă, cumpărau, se târguiau. Era acolo multă viață, iar Dunărea curgea lină și nepăsătoare. Pe malul celălalt, sălciile își legănau crengile plecate, ca o chemare.

Avea timp și dispoziție acum să privească și la lumea din jurul ei. Îi părea că viața, așa cum este ea, merită trăită. Fetele erau cuminți, harnice, îi umpleau viața.

George, ca să poată merge mai departe la școală, dădea meditații copiilor de bogătași, ca să-și plătească școala. Învăța pe brânci și știa să vorbească în grecește, turcește și franțuzește. Se ducea mereu în port și vorbea cu marinarii veniți de pe vasele străine, ca să-și perfecționeze cunoștințele de limbi străine. Era primul la carte și chiar la liceu.

Fratele lui, Iorgu, a mers la școala de jandarmi și apoi umbla pe un cal frumos prin Brăila, apărând ordinea publică. Mureau fetele după el!

La un moment dat, George – Giorgiu, cum îi plăcea ei să-l alinte – a dispărut. N-au aflat despre el decât târziu, când cineva le-ar fi spus că l-a văzut la... Paris. Nu au avut nicio veste de la el.

Fetele creșteau și ele, iar Catinca era tare mândră de copilițele ei. Prima s-a căsătorit Sorica, cu un om bogat venit din Ialomița, pe care-l chema Ion Mușat și care cumpărase în cartierul Hipodrom o proprietate. Acolo și-a făcut casă, a avut copii și nepoți.

Casele se înmulțeau în Brăila. Trecea timpul, treceau primăveri și toamne, iernile erau din ce în ce mai reci. Catinca a rămas singură și bolnavă. Și-a găsit adăpost la fetele ei.

Sorica și soțul ei, Ion Mușat, au avut trei copii: Marin, căruia nepoții Adrian și Ovidiu îi spuneau Nea Babei; Tudorița, adică Dorina, care era mama mea; și Marioara.

Toate acestea le știu de la Nana, Maria, cea care a botezat-o pe sora mea, Maricica. Mergeam pe strada Gării, în Brăila, unde sora mea cu familia ei locuiau la bloc, iar Nana avea grijă de copiii ei, Adrian și Ovidiu. Le spăla hăinuțele, le prepara de mâncare, îi apăra când făceau năzdrăvănii și sora mea voia să-i pedepsească; se așeza în fața lor, o oprea din iureșul ei și-i spunea:

– Ei, da’ lasă-i în pace, mânca-i-ar babilica, ce, ești nebună? Cum să-i bați?

Atunci Roșcata, din cauză că avea părul roșu ca focul, se înfuria și mai tare; ei se ascundeau și mai bine după fustele Nanei, se mai băgau și sub masă și cam așa scăpau de bătaie. Nana era scutul lor.

Când mă duceam pe strada Gării și o prindeam pe Nana singură, la bucătărie, o rugam să-mi povestească despre mama ei, Catinca. Într-o zi am întrebat-o:

– Ai fost căsătorită, Nana? Ai avut copii?

– Da, am fost căsătorită cu un vaporean frumos, căpitan de vas, care însă, după un timp, a plecat într-o cursă și nu s-a mai întors, ca fratele nostru George.

– Vaporenii, și mai ales cei frumoși, au neveste în mai multe porturi. S-o fi stabilit la vreuna. Ce zici, Nana?

– M-am gândit și eu la asta, dar, ca să nu-mi frâng inima, prefer să cred că a fost bolnav sau a avut un accident; pe mare se pot întâmpla multe.

– Da, cred că ai dreptate!

– În timpul războiului am lucrat la spital, ca infirmieră și bucătăreasă, și-mi ajutam familia. Le duceam câte o bucată de carne sau ceva preparate, așa, ca să-i scot din necaz. Copii n-am avut ai mei, dar am avut parte să ajut la creșterea copiilor Dorinei, nepoata mea, și a copiilor Maricicăi, strănepoata mea.

– Și ne-ai iubit așa cum eram. Îmi aduc aminte că ne spuneai povești, ne ajutai la lecții, mai ales pe mine. Acum înțeleg și de ce mâncărurile pe care le prepari dumneata sunt atât de bune.

– Mă bucur că apreciezi, dar și sora ta, Maricica, este foarte pricepută la bucătărie. Însă ea are mult de lucru și mă simt de folos aici, în casa lor.

– Nana, mai am o întrebare. De ce nu se suportau tata cu străbunica Catinca? Chiar era o femeie rea?

– La bătrânețe devii mai pretențios, mai arțăgos. Aurică i se adresa câteodată cu „Baba Tinca” și, mai ales, o luase pe nepoata ei cea frumoasă. Sigur că și din acest motiv nu-l suporta. Și i se părea ei că nu e suficient de tandru cu mama ta, că se mai certau și ea nu-l ierta, îi zicea de la obraz ce avea de zis. Și de aici conflictul. Și mai era și boala care o ținea la pat.

– Ce povești frumoase și adevărate îmi spui, Nana!

– Da, sunt povești de viață. Trebuie să cunoști de unde vii, de unde ți se trage neamul.

– S-au petrecut multe între timp, am spus eu. Nu poți să le spui pe toate, dar esența este că am fost un neam unit.

– Da. Ce este important de reținut este că Mama Tinca – Catinca cea din tinerețe – și duhul ei ne-au ținut uniți pe acest loc, de la Hipodrom nr. 72, până când, treptat, copiii și-au luat zborul spre alte zări. La fel a fost și Maricica, strănepoata mea, care v-a ținut pe toți pe lângă ea, ca o cloșcă.