Destine - Capitolul III

Copilăria: Schela Mare - Moreni

Destine de Alexandrina (Adina) Chițu

Motto

„Astăzi chiar de m-aș întoarce,
A-nțelege n-o mai pot...
Unde ești, copilărie,
Cu pădurea ta cu tot?”

- Mihai Eminescu, „O, rămâi”

M-am născut în timpul războiului, în comuna Schela Mare din Moreni, județul Dâmbovița. Aici am trăit, am copilărit, am învățat și am visat până la vârsta de treisprezece ani. Locul copilăriei mele era o colonie petrolieră proaspăt înființată și populată cu oameni care lucrau în domeniul petrolier: ingineri petroliști, sondori, funcționari și șoferi. Aici l-a adus soarta pe tatăl meu, după ce lucrase ca șofer și la Bucșani, unde frații mei mai mari aveau amintiri despre o casă aflată la marginea unei livezi și unde ei alergau prin iarba înaltă din curte. Apoi tata s-a mutat cu serviciul la Societatea Româno-Americană Stravopoleos, unde conducea mașini grele, precum MAZ și Leyland, pentru transportul materialelor necesare sondelor care se construiau. Se descoperiseră zăcăminte de petrol, iar sondele răsăreau ca ciupercile.

În anul 1941 s-a născut aici fratele meu Corneliu, un băiat brunet, puternic, care semăna cu mama la culoarea părului. Când mergea la frizeria domnului Pîrcov și i se cerea să se prezinte, spunea: „Eu sunt Cornel Gheorghiu, băiat solid”, iar cerința pentru tunsoare îi era dată de mama, de acasă: „franțuzește, cu breton”.

La doi ani după el m-am născut eu, Alexandrina, după numele nașei noastre, sora tatălui meu, căsătorită Bucșeneanu. Fraților mei însă nu le-a plăcut acest nume și mi-au spus Adina.

La Schela Mare, în colonia petrolieră unde se construiseră case pentru cei care veniseră să populeze locul, aveam de toate: alimentară, măcelărie, magazin de textile, sală de cinema și spectacole, unde se prezentau piese de teatru sau unde noi, elevii școlii, dădeam serbări. Aveam club cu bibliotecă, săli de biliard, de șah și de dans, ștrand și terenuri de tenis și volei, școală, dispensar, Cârciuma lui Bardan, de unde cumpăram sifoane, și biserică. Mă rog, aveam de toate. Pentru piață ne duceam la Moreni, la șase kilometri distanță, pe care de obicei îi făceam pe jos. Aveam și un teren de fotbal, unde chiar se jucau meciuri, iar noi, copiii, ne făceam veacul pe acolo când terenul era liber și ne lăsa nea Vasile să intrăm, el fiind administratorul terenului.

Tata se împrietenise cu toată lumea și era foarte apreciat. Mama devenise prietena și confidenta doamnei Cotco, fiică de general și soție de inginer, o femeie foarte deschisă și simpatică. Locuia într-o vilă pe drumul care ducea la Pleașa și o invita pe Dora - așa îi spunea ea mamei - la cafea sau la ceai, unde veneau și alte soții de ingineri, precum doamnele Călinescu și Constantinescu. Nu că mă laud, dar mama era elegantă și cea mai frumoasă dintre ele. Toate o plăceau pentru că era modestă și blândă.

Apoi ne-a luat și pe noi la doamna Cotco, dar trebuia să fim cuminți. Nouă ne plăcea mai mult în curtea ei mare, unde ne jucam cu un câine mare și alb, pe nume Lăbuș. Pe sora mea Maricica o agrea și o încuraja să-i lucreze rochii și bluze. Îi dădea materiale și își alegea din revistele de modă costume sau rochii, pe care sora mea le lucra cu mare grijă. Aici și-a făcut debutul și a devenit o croitoreasă renumită. La doamna Cotco, împreună cu o altă fată, Tanța, sora mea s-a perfecționat. A fost întâmplarea și norocul ei.

Locuiam patru familii într-un corp de clădire aflat lângă grajdurile și birourile de la Forache. Clădirea se afla mai jos de terenul de fotbal, pe partea dreaptă a drumului care mergea spre Uzina de apă, spre grajduri și spre Valea lui Cezeanu. De acolo începeau pădurile. Erau păduri și în partea dreaptă, și în partea stângă a casei noastre, iar sondele se aflau pe dealurile din jur.

Apartamentul nostru avea trei camere și o cămară. În față era o curte pentru păsări, capre și porc, cu cotețele aferente, precum și o grădiniță cu flori și verdeață. Acolo aruncam făcălețul sau satârul de lemn, care erau instrumentele de luptă ale mamei, bune doar de amenințat. Când avea nevoie de ele pentru mămăligă sau vinete, ne ruga cu mare plăcere să i le aducem, promițându-ne că nu le va mai folosi împotriva noastră.

Și, Doamne, câte năzbâtii mai făceam! Mi-aduc aminte ca acum: iarna, pe cărarea dintre casă și poartă, fratele meu ieșea cu picioarele goale prin zăpadă și mă provoca:

„Tu n-ai curaj să faci ca mine!”

„Ba am!”

Și, deși muream de frică și de frig, făceam și eu o tură cu picioarele goale pe acea cărare. Constatam că nu era cine știe ce și mai făceam o dată, până când ne prindea mama și căuta iar făcălețul, dar nu-l mai găsea. Trebuia apoi să ne pună ciorapii de lână lucrați de Nana, să ne bage în pat, să ne învelească și să ne dea ceaiuri fierbinți, ca să nu răcim.

Lângă noi locuia familia Nițulescu, care avea doi copii: Creți, pe numele ei Lucreția, și Spirică. Mama îi spunea mamei lor „vaca brează”, pentru că își vopsea părul, iar când nu o mai făcea i se vedeau rădăcinile albe. Se vede treaba că cele două femei nu se agreau deloc. Noi, copiii, ne jucam însă împreună.

Odată, nu mai știu de la ce ne-am luat, eu și Spirică ne-am bătut zdravăn, iar mamele noastre au început să se certe.

„Trebuia să vii mai repede să-ți potolești băiatul, să nu mai dea în ea, că nu știu ce-i fac!” a sărit mama.

„Și dacă o bate, o fi vreo prințesă?” a replicat doamna Nițulescu.

„Prințesă, neprințesă, să-mi lase fata în pace!”

Noi asistam la cearta lor și ne-am dat seama că nu făcuserăm bine. A doua zi însă am plecat senini și fără griji, împreună cu Spirache, în pădure, să culegem fragi.

În spatele casei noastre, într-o curte separată, se afla apartamentul familiei Șerbănescu. Aveau o intrare cu geamuri mari, în dreptul intrării noastre, și un hol care ducea într-o parte la sufragerie, iar în cealaltă la dormitor. Aveau o fetiță pe care o chema Delia. La ei locuia și bunicul Deliei, căruia Cornel îi spunea domnul „Tidorescu”. Acesta avea un căruț care îi plăcea foarte mult lui Cornel.

„Domnule Tidorescu, îmi dați și mie căruțul să mă plimb cu el?”

„Ei, dacă mă rogi tu așa frumos, sigur că ți-l dau.”

Și domnul „Tidorescu” îl făcea fericit pe Cornel, care se plimba pe cărarea puțin în pantă.

În spatele casei familiei Nițulescu locuia familia Angelescu, care avea tot doi copii: Rica, pe numele ei Aurelia, și Doru. Familiile Șerbănescu și Angelescu aveau intrările la casă cu scări de piatră și vedere spre vale, unde erau grădini, precum și spre adăpostul unde, în timpul războiului și al raidurilor aeriene, se ascundeau oamenii. Mama ne povestea:

„Te luam pe tine în brațe, pe Cornel de mână, ceilalți copii ne urmau și fugeam la adăpost cu toți vecinii, funcționarii și șoferii care lucrau la Forache.”

Când ne-am făcut mai mărișori, plini de curiozitate, ne duceam la adăpostul săpat în buza dealului, acoperit de fagi și arțari, și încercam să intrăm forțând ușa legată cu lanț și lacăt. Dar ne era și teamă, căci imaginația noastră o lua razna și cream fel de fel de imagini, care mai de care mai fioroase. Așa că, multă vreme, ne-am lăsat păgubași.

Vara ne făceam veacul prin jurul casei, unde jucam șotronul și pititea - „mijoarca”, după cum ar spune Ion Creangă -, spuneam povești sau mergeam la vale, unde era o poiană, iar apoi grădinile Nițuleștilor și Angelescilor. Grădinile noastre erau două: una sus, lângă terenul de fotbal, mare și plină cu de toate, și una mai mică, pe partea dreaptă a drumului care mergea spre șoseaua principală ce lega Moreniul de Gura Ocniței.

Tata era grădinarul principal: punea răsaduri, aducea semințe, stabilea unde să fie plantate, săpa grădina și făcea răzoare. Nana îl ajuta și ea cât putea. Tata ne punea și pe noi la treabă, pentru că ne făcuserăm mai măricei, dar eram cam sclifosiți, cam îndărătnici și ne tot codeam. Cum să lipsim noi de la joacă și de la cutreieratul pădurilor?

Dar, când se răstea tata o dată la noi, lăsam smiorcăiala și săpam, greblam, puneam semințele în cuiburi, apoi le acopeream și le udam. Și ce fericiți eram în toiul verii sau toamna, când culegeam rodul muncii noastre! Aceasta era principala noastră sursă de hrană, iar mama cumpăra de la Alimentara și de la Moreni celelalte alimente și carnea.

Când ploua și era urât afară, stăteam pe băncuța din dreptul ferestrei de la bucătărie, ne legănam picioarele și priveam ploaia sâcâitoare sau oamenii care treceau pe cărarea spre teren. Ce zile plicticoase! Atunci mama ne lua lângă ea și ne citea povești cu zâne și zmei. Îmi plăcea la nebunie „Micul Lord”. Dar asta era valabil mai ales seara, pentru că ziua plecam prin vecini.

„Acum la cine vă mai duceți, ușernicilor?” ne întreba mama când vedea că ne îmbrăcăm.

„Mergem la Rica și la Doru, că pregătim o serbare. Ne ajută și mama lor, madam Angelescu.”

Ea întindea o sfoară de la o fereastră la alta și punea un cearșaf peste ea. În spatele lui, noi cântam și spuneam poezii învățate din timp.

Doamnele din Schela Mare se apelau între ele cu „madam”. Astăzi ni se pare cam peiorativ, dar pentru dânsele însemna stimă și respect, care s-au păstrat multă vreme. Dacă mai este cineva care are părinții la Schela Mare, poate că și astăzi li se adresează cu „dumnealor”.

După ploi, mergeam prin pădure cu madam Angelescu și culegeam ciuperci. Era o adevărată plăcere să le descoperim sub frunzele umede sau să le vedem apărând frumoase în calea noastră. Ea ne-a învățat să deosebim ciupercile bune de cele otrăvitoare și cum să le pregătim: călite sau coapte pe plita sobei. Ce bune mai erau!

La Schela Mare, încălzitul se făcea cu gaze, atât la soba din bucătărie, cât și la sobele din camere. Îmi amintesc că mama aprindea focul la bucătărie și, cu o flacără, mergea de-a lungul unei țevi care trecea prin cele două camere, aprinzând sobele pe rând.

Pentru că mama era mereu geloasă, am întrebat-o odată pe sora mea Nina:

„Nina, părinții noștri nu se iubeau, de se certau mereu?”

„Ei, nu se iubeau! Ai văzut perdeaua dintre bucătărie și casa I - ceea ce noi numeam casa a II-a? Ai observat că era arsă puțin la capăt? Tata a venit odată mai târziu, a luat-o pe mama în brațe și, cu flacăra pe care ea o pregătise să aprindă focul la soba din casa a II-a, a ars perdeaua în trecerea dintre cele două camere. Ai înțeles?”

„Acum da. Mi-am luat o grijă. Dar ei se certau tot timpul, de credeam că nu s-au iubit.”

„Dar cinci copii - șase, adică - cum crezi tu că s-au ivit?”, m-a întrebat sora mea. „Nu din iubire?”

„Aici da, cam ai dreptate. Dar viața și lupta cu ea te cam înăspresc și uiți momentele frumoase ale iubirii.”

„Acum”, zicea tata, „mergem în pădurea de la Pleașa să adunăm coarne.”

Ne luam gamelele și coșurile și culegeam fructele roșu-grena, care erau o bunătate. Tata și Nana preparau din ele cea mai bună țuică, iar mama făcea gem pentru iarnă.

Altădată tata spunea: „Astăzi mergem să culegem frunze uscate pentru capre, ca să avem la iarnă ce să le dăm de mâncare.”

De data aceasta luam sacii, iar ceilalți copii mergeau și ei cu noi la cules de frunze. Era o minunăție! Cu bețe strângeam frunzele într-un loc, sub un dâmb. Ne depărtam, veneam cu viteză și ne aruncam în maldărul de frunze.

Până când tata, madam Angelescu sau madam Nițulescu, care ne însoțeau, spuneau: „Gata! Acum încărcăm sacii cu frunze!” Joaca se terminase; urma munca.

Noi aveam două capre: Steluța, care era albă și ciută, adică fără coarne, și Brebenica, albă cu pete negre și cu coarne, pe care chiar le folosea. Împingea ușa casei când avea ieduții înăuntru. Îi țineam la căldurică până se întremau și puteam să-i ducem la mamele lor. Și ne trezeam cu Brebenica în casă, spre disperarea mamei și veselia noastră.

Erau bune laptele și brânza de capră, care au fost alimente de bază la Schela Mare. Dar, când caprele își hrăneau ieduții, mama ne cumpăra lapte de vacă de la tata Ioana, care venea pe jos de la Gura Ocniței.

„Ica, Ica”, o strigam pe mama, „vino repede, uite cine a intrat la noi!”

Am găsit-o pe Brebenica în casa a II-a, uitându-se în oglinda șifonierului. Ne era teamă că va da cu capul în oglindă și o va sparge, rănindu-se. Mama a luat-o cu binișorul și a scos-o din casă, apoi i-a tras o palmă la fund, ca să nu mai facă așa ceva. Altădată, caprele s-au urcat pe scândurile sprijinite de fereastra casei a II-a. Era vară și ferestrele erau deschise. O iubeam mult pe Brebenica; era o năzdrăvană!

Și iarna își avea farmecul ei. Stăteam la fereastră și ne uitam cât de frumos ningea afară, apoi ieșeam cu săniile pe dâmbul din curte sau pe cel care ducea la terenul de fotbal. Aceste pante ni se păreau însă cam scurte. Când ne-am făcut mai mari, de-acum școlari, mergeam cu droaia de copii pe drumul care ducea la Moreni, mai lung și mai în pantă. Era o minunăție la coborâre! Prindeam viteză, iar oamenii care treceau se fereau; noroc că nu erau prea multe mașini. Când ajungeam jos, la pod, urcam iar panta, iar la fiecare coborâre chiuiam de bucuria vitezei.

Eram roșii în obraji și ne încălzeam când urcam, dar plăcerea cea mare era coborârea. Dacă făceam trei-patru ture, mergeam acasă frânți de oboseală, flămânzi, cu obrajii rumeni și cu strălucirea bucuriei în priviri. Acasă ne luau în primire Ica și Nana. Mai întâi ne schimbau până la piele, ne frecau cu spirt picioarele înghețate, ne puneau șosete groase de lână, lucrate de Nana, ne dădeau ceai cald de tei și ne băgau în pat. Ce jocuri minunate! Cine putea să ne oprească?

Cu noi, parcă ținea și frigul. De fapt, pentru noi era sănătate curată.

„De astăzi nu mai ieșiți din casă”, decreta mama.

Dar, când Steaua era plină de copii cu sănii, cum puteam noi să lipsim? Găseam un moment de neatenție din partea mamei, o zbugheam pe ușă, luam sania și alergam la Steaua. Cred că toți copiii făceau la fel.

De Crăciun și de Paște ne îmbrăcam frumos, cu lucruri noi dacă puteau părinții să ni le cumpere, și mergeam cu toții, împreună cu părinții, la biserica ridicată înainte de a mă naște eu. Acolo am fost botezată de nașa Dica Bucșeneanu, sora tatei. Biserica era arhiplină, iar noi, copiii, ne duceam sus, unde cânta corul. Cântam și noi Prohodul cu toată lumea și îmi dădeau lacrimile. Mi se părea totul atât de înălțător: această unitate a oamenilor în cântec și în crez.

Până într-o zi, când ni s-a spus de la școală că nu mai aveam voie să mergem la Sfânta Biserică. Cum să ni se ia așa, deodată, această bucurie sufletească?

Mi-aduc aminte că eram prin clasa a VI-a, în anul 1955, când ne-a cuprins o asemenea revoltă din cauza acestei interdicții, încât am și acționat. Ne-am adunat vreo șase copii din clasa noastră și am hotărât să ne întâlnim într-un loc ferit și să citim Biblia.

„Care dintre voi are o Biblie acasă?” a întrebat Cristian.

„Eu am una”, m-am oferit eu, curajoasă.

„Adu-o și mâine, după ore, mergem în pădure. Știu eu un loc ferit și citim Biblia.”

Câțiva se codeau, se temeau de consecințe sau că nu vor fi lăsați de părinți.

„Măi, dar noi mergem să citim Biblia fără voia părinților. Sigur că nu ne vor lăsa”, zise Elena.

„Bine. Atunci așa rămâne: merge cine vrea!” încheie categoric Cristian, ca un adevărat lider al unui grup clandestin.

Am cotrobăit prin casă și, într-un târziu, am găsit Biblia la fundul unui coș de rafie, învelită în ziare. Bucuroasă foc, am pus cartea în ghiozdan fără să mă vadă ai mei. Orele treceau greu în ziua aceea, dar, în sfârșit, când am ieșit de la școală, ne-am dus în pădure. Ne-am așezat pe o creangă mare, căzută, iar cel care citea se urca într-un pom cu crengi mai joase. Am început să citim pe rând.

După două zile însă, grupul s-a risipit. În fața școlii era un burlan mare; trei dintre noi ne-am ascuns acolo și am continuat să citim. Dar eram prea expuși și, într-un târziu, ne-am lăsat și noi păgubași. În a patra zi am rămas doar eu cu Biblia.

Cele mai frumoase zile mi se păreau cele de primăvară. Ieșeam din casă încălțați cu teniși, căutam două bețe și mergeam prin pădurea aflată deasupra adăpostului, până în Valea lui Cezeanu. Era un traseu destul de lung. Zăpada nu se topise încă peste tot și avea deasupra un strat de gheață, pe care alunecam ca pe schiuri, ajutându-ne de cele două bețe. Făceam un ocol al Schelei Mari, al locului unde se afla casa noastră. Șosetele și tenișii erau uzi; ni-i scoteam, îi luam în mână și ajungeam acasă în picioarele goale, obosiți și flămânzi.

Când ne vedea mama, ne lua în primire:

„Aoleu, dar de unde veniți în halul ăsta, cu picioarele goale și înghețate? Iar vreți să mă înnebuniți? Îmi vine să vă bat, să vă rup!” zicea mama, disperată.

Și chiar voia să ne altoiască, dar intervenea Nana:

„Lasă-i tu, Dorina, ce ești nebună? Ei, mânca-i-ar babilica!” spunea ea, punându-se ca un scut în fața noastră.

Repede veneau șosetele de lână și ceaiul fierbinte, ni se frecau picioarele cu spirt și apoi ajungeam repede la păturică. După aceea mâncam spășiți și cuminți... până a doua zi, când o luam de la capăt cu alte drăcovenii.

Primăvara însemna și cules de flori. Pădurile din jur ne ofereau cu generozitate frumoșii ghiocei, care abia își scoteau clopoțeii albi din zăpadă. Umblam mult după ei, pentru că trebuia să aducem cel puțin zece. Altfel, se spunea că cloșca avea să scoată numai atâția pui câți ghiocei aduceam acasă pentru prima dată!

Odată cu ghioceii apăreau mâțișorii sau mielușeii și frunzele tinere de salcie. Mama se bucura mult când îi aduceam primele flori și plante ale pădurii. Eram fericiți că mamele înveseleau casa cu florile culese de noi, pe care le puneau în vaze sau în pahare.

În zilele următoare, după ce se topea zăpada, culegeam viorele, măseaua-ciutei și floarea Paștelui, flori de culori diferite: albastre, albe și gălbui. Floarea Paștelui o duceam la biserică, unde treceam pe sub masa plină cu flori.

În prima zi de Paște, când ne întorceam de la biserică îmbrăcați în ținute noi, ne strângeam frumos și ciocneam ouă roșii. Ne luam la întrecere, să vedem al cui ou ieșea învingător. Uneori cineva avea un ou mai bine fiert, iar altcineva trișa cu un ou de lemn vopsit. Dar nouă nu ne plăcea înșelătoria și nu mai ciocneam cu acela.

Ne plăcea să cutreierăm pădurile din jur și numai de dragul de a le vedea. Dar, de cele mai multe ori, aveam un scop bine stabilit: culegeam fragi, mure, gherghine și măceșe. Pentru fragi și mure luam cu noi căni și aduceam cât puteam. Pentru mama Ica și Nana culegeam gherghine, cărora ele le spuneau „mere”, și măceșe. Mama le punea la uscat, iar iarna beam ceaiuri bune și sănătoase.

Știam noi un loc mai îndepărtat în pădure, unde crescuse un măr pădureț cu mere roz-gălbui. Doamne, ce gust aveau acele mere! Era un pom în care se cățărau numai băieții, iar noi, fetele, ne bucuram când ei ne puneau merele în sân sau prin buzunare.

Mama a plantat în curte pomi fructiferi: vișini, cireși și doi pruni. În prunul de la poartă tata îmi făcuse un leagăn, în care mă dădeam cel mai bine. Mă făceam păpușă și urcam până la cer sau, și mai tare, îmi admiram ținuta.

Sora mea Maricica îmi lucrase o rochiță frumoasă, cu pliuri în partea de sus și fusta croită în bie, care îmi plăcea la nebunie. Materialul era alb, cu frunze roz, micuțe și rare. Ce viață a avut rochița aceea! A cunoscut toate cărările și toți pomii în care mă cățăram: în primul rând pomii din curtea noastră, dar și cei din pădure și de pe lângă grădinile de zarzavat și legume.

Odată, când eram într-un pom de pe marginea drumului, lângă o grădină a lui nea Vișan, nu știu cum s-a rupt creanga de sub mine. Eram cu Steluța și Brebenica și rupeam crengi cu frunze pentru ele. Norocul meu a fost că am căzut pe capre și am făcut „hac!” Am crezut că acolo rămân. M-am speriat și am stat câteva clipe să-mi revin. Fiind singură, mi-am făcut curaj și m-am ridicat totuși. Lângă cotul meu era ciotul unui copăcel tăiat. Dacă aș fi căzut în el, acolo rămâneam! Dar m-a apărat Dumnezeu. Când le-am povestit acasă ce pățisem, s-au îngrozit cu toții. De atunci n-am mai plecat singură; eram ori cu fratele meu Cornel, ori cu copiii vecinilor.

Mai mergeam cu madam Angelescu, Creți, Spirică, Rica și Doru la cules de flori de tei. Teii erau mai departe și trebuia să meargă și un om matur cu noi. Erau foarte înalți și în ei se urcau doar băieții. Rupeau crengi pline cu flori, iar noi le culegeam și le puneam în săculeți de pânză. Acasă mama punea florile de tei la uscat, apoi în punguțe de hârtie. Se păstrau foarte bine, iar iarna beam ceai de tei, bun pentru sănătate.

Fie vară, fie iarnă, eu îmi făcusem un culcuș pe șifonier, unde aveam un difuzor - radioul ni-l luaseră - și ascultam piese de teatru interpretate de voci celebre ale teatrului românesc: Alexandru Giugaru, Fory Etterle, Radu Beligan, Constantin Codrescu, Grigore Vasiliu Birlic, Dina Cocea, Lucia Sturdza Bulandra și alții.

La madam Lizica Șerbănescu, mama Deliei, găseam păpuși și jucării deosebite, dar și portrete de femei desenate de fratele Lizicăi, care era ofițer. Mi-au plăcut atât de mult, încât am încercat să imit câteva dintre ele.

De la madam Angelescu și de la Nana am învățat să lucrez: broderie, croitorie și tricotat cu andrelele. Am lucrat chiar și o perdea albă pentru fereastra casei a II-a și eram foarte mândră de munca mea.

Mi-e sufletul plin de amintiri dragi ale copilăriei din Schela Mare.

Când s-au făcut băieții mei mari și unul dintre ei și-a cumpărat o Dacie, primul drum l-am făcut la Schela Mare. Dar am rămas cu un gust amar: nu mai era nimic așa cum îmi aminteam. Terenul de fotbal devenise un maidan pe care pășteau gâște și oi. Cinematograful, unde vedeam filme sau dădeam serbări, era acum o clădire oarecare. Schela Mare nu mai era populată, frumoasă și plină de viață; pustiul și uitarea se așternuseră peste ea.

Rica avea familia ei, era căsătorită cu un profesor și avea doi copii, o fată și un băiat. Madam Angelescu locuia în altă parte. Am vizitat-o și ne-am îmbrățișat cu bucurie, dar ea nu mai vedea.

A doua oară când m-am dus, era și mai rău: casa copilăriei mele fusese demolată, pusă la pământ. Am trăit un sentiment cumplit de tristețe și dezamăgire.

Ar mai fi fost multe de spus, dar cine stă să le mai asculte?