Destine - Capitolul IV Închisorile

Destine de Alexandrina (Adina) Chițu

„Noi, cei care am fost în închisori cu voi”

N-ai fost cu noi în celule

Să știi ce-nseamnă viața în întuneric,

Sub ghearele fiarelor cu guri nesătule.

Nu știi ce devine omul când începe să urle,

Cu gleznele zdrobite de cătușe.

N-ai plâns lacrimi fierbinți în palme,

Străpunse de cuțitul trădării.

Sub un cer fără stele, pe drumul către mormânt,

N-ai purtat povara sfintei suferințe

Pentru gloria și binele țării.

Când toate porțile se vor sfărâma

Și morții vor începe să strige,

Când turnurile și zidurile se vor prăbuși în ruine,

Nu vei ști ce înseamnă învierea din moarte,

Căci n-ai fost cu noi în celule.

— Radu Gyr, „N-ai fost cu noi în celule”

Eram mică, aveam vreo cinci ani, când tata s-a așezat pe un scăunel în mijlocul casei, ne-a luat pe mine și pe fratele meu Cornel în poală și ne-a șoptit ceva la ureche. Eram curioasă să aflu ce ne spunea, dar nu auzeam decât șo, șo, șo. L-am întrebat pe Cornel și mi-a spus că și lui i se întâmplase la fel. Nu știam că tata pleca la închisoare. Era în vara anului 1948.

În casă era o atmosferă apăsătoare, plină de tristețe și revoltă. Mama și frații mei mai mari știau ce se întâmpla. Unul dintre foștii prieteni ai tatei, care vâna partizani cu pușca și fusese printre primii care intraseră în Partidul Comunist după schimbarea regimului, îl denunțase. Era vremea când oamenii colaborau cu noul regim și îi denunțau pe cei care i se împotriveau, iar asemenea oameni erau mulți. Tata fusese cândva membru al Mișcării Legionare. Vremurile se schimbaseră, guvernarea se schimbase, iar acum începuse persecuția. Denunțătorii erau numeroși și mulți deveniseră pricepuți în această nouă ocupație.

Tata a fost smuls din mijlocul familiei și dus prin închisori, unde bătaia și umilința erau principalele metode prin care deținuții erau siliți să spună tot ce știau.

Noi eram copii mici și eram obișnuiți cu plecările tatei la serviciu, când lipsea uneori câteva zile. O întrebam pe mama:

— Dar tata când vine acasă? Parcă lipsea de prea multă vreme.

Mama ne liniștea:

— Nu vă faceți griji. O să vină acasă. De data asta are doar un drum mai lung.

Când s-a întors în vara următoare, tata m-a luat în brațe și m-a sărutat pe creștet. Nu i-am văzut lacrimile din ochi. Mi-a adus o păpușă din pânză, umplută cu paie, cu ochii, nasul și gura desenate pe față. A fost prima și singura mea păpușă. Frații mei, mama și Nana plângeau. Eu eram singura fericită, strângând la piept păpușa aceea ciudată.

Tata nu ne-a vorbit niciodată despre experiențele dramatice trăite în închisoare. Mult mai târziu, după Revoluția din 1989, am citit articole și cărți din care am înțeles cât de cumplit fusese.

Am înțeles și de ce nu ne povestise nimic: îi era interzis să vorbească. Era „secret de stat”.

După aceea am căutat cu stăruință cărți și reviste despre acest subiect și despre efectele lui asupra sufletului omenesc. Nu era vorba despre infractori de drept comun — hoți, violatori sau criminali — ci despre deținuți politici, floarea intelectualității românești: Grigore Gafencu, Mircea Vulcănescu, Petre Țuțea, Constantin Noica, Radu Gyr, Dumitru Stăniloae, Nicolae Steinhardt, părinții Galeriu și Anania, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Arsenie Boca și mulți alții. Unii dintre ei, precum Mircea Eliade, Emil Cioran și Eugène Ionesco, au ales exilul, unde s-au afirmat strălucit. Celorlalți li s-au frânt aripile, iar unii au murit chiar în închisoare.

Începând din 1948, regimul comunist, instalat aproape cu forța, a declanșat persecuția legionarilor și a celor denunțați că ar fi simpatizat cu Mișcarea Legionară. Închisorile s-au umplut.

Torționarii aveau mult de lucru. Prin bătăi sălbatice și cruzimi de neimaginat, îi chinuiau pe nefericiții ajunși în închisorile comuniste. Foamea era o altă formă de tortură. Unii deținuți nu o puteau îndura; alții își mâncau tălpile pantofilor, așa cum a făcut și tata.

Deținuții erau bătuți la tălpi până când picioarele li se umflau atât de tare încât nu-și mai puteau folosi încălțămintea. Pantofii trebuiau apoi tăiați. Li se puneau ouă fierbinți la subsuori pentru a-i sili să dea declarații despre ei înșiși și despre alții. Erau pedepsiți fiind lăsați zile întregi în celule de izolare întunecoase și umede.

După toate acestea, semnai o declarație în care recunoșteai că, da, ai fost legionar și rămâneai închis până la sfârșitul vieții. Se dădeau condamnări de douăzeci sau patruzeci de ani — pedepse pe care aproape sigur nu mai apucai să le termini. Sau erai eliberat dacă puteai dovedi că nu fusesesi înscris ca membru și că nu participaseși activ la Mișcare.

Comuniștii au inventat „internarea administrativă”. Asta însemna că oamenii erau închiși pentru „cercetări”, adică supuși tuturor formelor de tortură imaginate de mințile bolnave ale celor angajați să facă asemenea lucruri — și care le îndeplineau cu devotament și conștiinciozitate.

Mulți tineri, elevi și studenți, intelectuali de seamă și preoți și-au sfârșit viața în închisorile de la Văcărești, Jilava, Aiud, Gherla, Sighet, Pitești, Târgu Ocna și în alte locuri.

Cum altfel poți numi un regim al torturii și al distrugerii psihice a omului decât criminal?

A fost comunismul vreodată judecat, așa cum a fost nazismul la Nürnberg?

Nu.

Trecutul are un rol important în descoperirea propriei noastre identități. Trebuie să știm cine suntem, cu bune și cu rele. Am învățat acest lucru dintr-o carte cu titlul sugestiv „Mă dor strămoșii”, de Patrice van Eersel și Catherine Maillard.

Da, ar trebui să simțim durerea strămoșilor noștri, pentru a descoperi cine suntem și pentru a înțelege că nu suntem doar niște călători pe acest pământ.

Tata a fost deținut sub două regimuri diferite: mai întâi sub regimul burghezo-moșieresc, în timpul domniei regelui Carol al II-lea, în 1938, când avea trei copii; apoi sub regimul „democrat-popular”, în 1948, când avea cinci copii.

Am fost foarte surprinsă când Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, la cererea noastră, mi-a pus la dispoziție patru dosare. Abia atunci am aflat că tata fusese închis de două ori.

În dosarul din 1938, tata apare pe o listă cu optsprezece participanți la o manifestație din Moreni. Dosarul arată că toți cei optsprezece au fost arestați și trimiși în fața Tribunalului Militar din Brașov. După o lună de arest preventiv, a avut loc un proces adevărat, iar tata a fost eliberat.

Zece ani mai târziu, în urma unui alt denunț, a fost arestat din nou și anchetat. A fost bătut și supus întregului arsenal de care dispunea Securitatea în acea vreme, în încercarea de a-l face să mărturisească faptul că fusese legionar și să-i denunțe pe alții.

A stat închis un an fără proces și fără sentință. În următorii treizeci și trei de ani, până la moarte, a fost urmărit prin rapoarte scrise și supravegheat prin informatori.

Am găsit informații interesante despre părintele Arsenie Boca într-o carte intitulată „Ava Arsenie în oglinda lumii”. Și el a fost arestat și închis de mai multe ori. A fost urmărit și hărțuit până în 1989, anul în care a murit.

Aparatul represiv al comuniștilor era uriaș și ignorant — dar ce conta? Angajații lui trebuiau să-și justifice salariile generoase torturând, maltratând și urmărind oameni nevinovați, deveniți obiectul muncii lor.

Te cuprinde un sentiment de revoltă și neputință și îți vine să strigi. Dar acum este mult prea târziu. Ne-au rămas aceste amintiri, pe care simțim nevoia să le povestim — să le strigăm — pentru ca asemenea fapte și nedreptăți să nu se mai repete niciodată. Vise?!

Am vrut să știu ce se întâmplase în închisori și ce îndurase tata. De aceea am căutat surse care să mă ajute să înțeleg.

Cu multă hotărâre, am găsit și am citit „Întoarcerea la Hristos”, cartea lui Ioan Ianolide, despre care aflasem din ziarul „Certitudinea”, unde fuseseră reproduse mai multe fragmente. Nu am găsit cartea în nicio librărie, așa că am găsit-o pe Internet și am comandat-o.

Am găsit, de asemenea, articole valoroase în revista „Memoria”. Am urmărit serialul de televiziune al Luciei Hossu-Longin, „Memorialul durerii”, și am citit „Sfinții închisorilor” și „Din temnițe spre sinaxare”. Din toate aceste surse am înțeles că avusese loc un adevărat genocid împotriva foștilor legionari.

Și după toate acestea a venit Legea nr. 217/2015, emisă la solicitarea Institutului „Elie Wiesel” și descrisă de Ioan Roșca drept antilegionară, dar și neconstituțională, potrivnică justiției și antiromânească. Deși aparent dedicată victimelor Holocaustului, principalul efect al legii, în opinia sa, era împiedicarea condamnării celor răspunzători pentru genocidul comunist.

Mă întrebam de ce ni se arătau atât de rar imagini din închisorile comuniste sau de ce ni se vorbea atât de puțin despre ceea ce se petrecuse în ele. Numai Marin Preda, în cartea „Cel mai iubit dintre pământeni”, a reușit să descrie câteva aspecte îngrozitoare ale acelei terori brutale și efectele ei asupra unor oameni nevinovați.

Simpla apartenență la Mișcarea Legionară nu este o crimă, iar simpatia pentru un fost legionar cu atât mai puțin. Eu mi-am iubit tatăl. Este aceasta o încălcare a legii? L-am citit — și chiar mi-a plăcut — pe Corneliu Zelea Codreanu. Potrivit acestei legi, ar trebui deci să fiu pedepsită? I-am citit pe Mircea Eliade, Emil Cioran, Vasile Voiculescu și Petre Țuțea. Potrivit acestei legi absurde, ar trebui să suport consecințe și pentru asta?

Și mai dramatic, această lege condamnă și pedepsește „naționalismul extrem”. Nici nu știam că există așa ceva. Eu sunt naționalistă — nimic mai mult. Cum mă face asta extremistă? Nu vi se pare această expresie exagerată și irațională? Cum poate fi pusă o ideologie naționalistă la stâlpul infamiei? Se așteaptă ca națiunea română să dispară într-o masă europeană sau globală?

Și oare acesta este un lucru bun, dragi copii care vreți să deveniți europeni fără să mai rămâneți români?

Există și un efort permanent de criticare a Bisericii Ortodoxe Române, singurul bastion rămas pentru păstrarea credinței creștine și a identității noastre naționale. În bisericile lor, românii caută sens și refugiu.

Ni se spune că România ar trebui să se alipească imperiilor care par să se ridice și să învingă și că asemenea alianțe ne-ar aduce beneficii. Dar istoria ne-a arătat cât de dăunătoare a fost această atitudine de supunere față de Germania lui Hitler și Uniunea Sovietică a lui Stalin. De ce ar trebui acum să ne târâm jalnic în fața imperiului american, noul nostru stăpân vremelnic?

Ideea muncii voluntare, deși compromisă de comuniști, nu era în sine o idee rea. Îi învăța pe oameni respectul pentru muncă, cinstea și onoarea — valori cultivate în taberele de muncă ale tineretului legionar.

Ar trebui să condamnăm poziția constant anticomunistă a legionarilor, pentru care au plătit atât de scump prin sacrificii și umilințe?

Cum se împacă toate acestea cu libertatea de exprimare și libertatea cuvântului? Legea nr. 217/2015 ne-ar interzice să vorbim liber.

Tata nu a fost legionarul din imaginea denaturată creată de rapoartele informatorilor. A fost un om cinstit și dezinteresat, un părinte și un soț bun. Acum această lege mă va împiedica să-l descriu așa cum a fost cu adevărat, mai ales că respect Constituția noastră, care îmi dă libertatea de a mă exprima.

Într-o zi din martie 2015 am primit un telefon de la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, prin care eram anunțată că fusesem programată pentru consultarea dosarului tatei în ziua de 26 martie.

Eram plină de nerăbdare și emoție. Împreună cu fratele meu Ionel am mers în sala de lectură, unde ni s-au dat patru dosare. Am început să le citim. Am notat anumite detalii într-un caiet și am continuat lectura până la ora patru după-amiaza.

M-a surprins faptul că lipseau pagini, iar numerotarea începea apoi din nou. Ce secrete puteau oare să conțină acele dosare?

Într-un document intitulat „Problema legionară” am găsit o declarație dată de Constantinescu Alexandru, fost deținut politic la Penitenciarul Aiud. El enumera numele, ocupațiile și adresele celor care făcuseră parte din organizația sa. Printre ei se afla și tata:

„Gheorghiu Aurel — șofer — comuna Gura Ocniței, Schela Mare, județul Dâmbovița; «legionar vechi», din 1938.” Se preciza că „activitatea legionară a constat în ședințe, cotizații și ajutor financiar”.

Declarația continua: „Activitatea sa legionară este cunoscută și de Câtej Ion, șofer, și de Bologan Ion, muncitor, condamnat la trei ani la Penitenciarul Gherla.”

Am reprodus acest pasaj pentru a se înțelege cum era obținută o declarație sub presiunea anchetei și a torturii și cum deținuții erau obligați să-i denunțe pe alții.

1. BRAȘOV — 1938

În dosarul nr. 68.101, volumul nr. 17.337, am găsit o listă cu numele a optsprezece persoane arestate la Moreni; printre ele se afla și tata. Documentul preciza că fuseseră surprinse distribuind manifeste, strânseseră contribuții bănești și deținuseră diferite funcții în organizația legionară.

Lista a fost trimisă de Parchetul Tribunalului Militar Brașov către Inspectoratul de Poliție Prahova.

Regele Carol al II-lea, supărat că Corneliu Zelea Codreanu nu voia să-i predea organizațiile legionare, a început persecutarea lor. Codreanu era deja închis.

Am găsit manifestul în dosar. În el scria:

„Către toți românii,

Se pregătește asasinarea Căpitanului Codreanu. Majestatea Sa Regală a dat dispoziții ca aceasta să aibă loc în timpul vizitei Regelui la Londra.

11 noiembrie 1938

Mișcarea Legionară”

Manifestul anunța, așadar, o crimă care avea într-adevăr să aibă loc în noaptea Sfântului Andrei, 29 spre 30 noiembrie 1938, în pădurea de la Tâncăbești.

Cei zece legionari — printre care Corneliu Zelea Codreanu — deținuți la închisoarea Râmnicu Sărat au fost strangulați și apoi împușcați în spate, pentru a se crea impresia că încercaseră să evadeze.

Au fost apoi duși la închisoarea Văcărești. Acolo, zelosul șef al poliției a ordonat să se sape o groapă în curtea închisorii. Cele zece trupuri au fost așezate în ea, peste ele s-a turnat acid sulfuric, apoi au fost acoperite cu pământ.

Dar trebuie să mă întorc la dosar.

Cei optsprezece legionari de pe listă au fost reținuți în baza mandatelor de arestare. Mandatul tatei avea nr. 41.492. Totul era declarat ca fiind făcut în numele legii și al Majestății Sale, regele Carol al II-lea.

Tot în dosar am descoperit o listă scrisă de mână cu cincisprezece nume — aceleași persoane care apăreau pe lista inițială de optsprezece. Trei persoane dispăruseră pe drum: poate fuseseră salvate, poate nu avuseseră nicio legătură cu acțiunea respectivă sau poate... Penitenciarul Brașov confirma primirea deținuților.

Dosarul conține și o declarație dată de Gheorghiu Aurel — tata — care avea treizeci și șase de ani. În ea declara că, în luna iulie, se întâlnise pe terenul de fotbal cu Victor Sgândăr. Acesta îi ceruse să strângă cotizațiile de la ceilalți membri.

Apoi, în august, s-au întâlnit la Biserica Stavropoleos și mai târziu în pădure, împreună cu alți zece bărbați, pentru a strânge cotizații. Tata a mai declarat că auzise zvonul fals că Zelea Codreanu evadase din închisoare. Auzise și că în ziua de 18 noiembrie fuseseră distribuite manifeste legionare.

Așadar, a declarat că auzise despre aceste lucruri, dar că nu participase la manifestația desfășurată în acea zi la Moreni.

Procurorul militar a întocmit un referat privind cele cincisprezece persoane aflate în arest, stabilind următoarele fapte:

I. Fuseseră ascunse materiale de propagandă.

II. Fuseseră strânse cotizații timp de patru luni: 2.563 lei de Atofanei V. și 230 lei de Gheorghiu Aurel.

III. Primiseră și distribuiseră manifeste clandestine la Moreni în noaptea de 18 spre 19 noiembrie.

IV. La 2 octombrie participaseră la întrunirea clandestină de lângă Biserica Stavropoleos.

V. La 12 octombrie participaseră la întrunirea din pădurea Teiș.

Numele tatei nu apare în ultimele trei acuzații enumerate mai sus.

Potrivit legii, fiecare dintre acuzați era învinuit în temeiul unei anumite ordonanțe sau al Legii pentru apărarea ordinii în stat. Tata a fost acuzat în baza acesteia din urmă.

În concluzie, s-a dispus trimiterea acuzaților în fața instanței Corpului V Armată, întrucât nu se mai considera necesară o altă cercetare judiciară. Toți cei aflați în arest preventiv urmau să fie judecați la 2 decembrie 1938.

S-a emis ordonanța de trimitere în judecată în fața Tribunalului Militar al Corpului V Armată. Fiecare caz a fost analizat separat, s-a stabilit vinovăția fiecăruia, fiecărui inculpat i s-a desemnat un avocat din oficiu și i s-a permis să cheme martori, dacă avea.

La 21 decembrie 1938 a avut loc ședința publică în procesul celor cincisprezece inculpați. Procesul-verbal consemna declarația tatei de loialitate față de țară și Rege și cererea lui de a nu-i mai fi percheziționată locuința, deoarece fuseseră deja făcute două percheziții și nu se găsise nimic compromițător. Voia să fie lăsat în pace.

Declarația tatei a fost:

„Nu recunosc că am plătit cotizații. Am recunoscut în timpul anchetei pentru că am fost torturat.”

Sentințele finale au fost pronunțate după citirea actului de acuzare și interogarea inculpaților. Unii au fost achitați de orice răspundere penală — printre ei și tata, care strânsese contribuții pentru ajutorarea familiilor celor aflați în închisoare, nu pentru continuarea activității organizațiilor desființate.

Alții au primit o pedeapsă de o lună de închisoare — echivalentul lunii pe care o petrecuseră deja în arest preventiv, din 21 noiembrie 1938 până în ziua procesului.

Așadar, potrivit hotărârii, tata a fost achitat de orice răspundere penală.

După ce am citit și recitit toate materialele din dosar, mi-am format imaginea clară a unei proceduri judiciare temeinice și corecte. Documentele făceau trimitere la legi, ordonanțe și articole precise, pentru ca totul să fie cât mai clar și mai drept.

Din aceste documente am înțeles că, în acea vreme, justiția avea un rol important. Reprezentanții ei își îndeplineau cu grijă responsabilitățile pentru a nu încălca drepturile unei persoane. Căutau să stabilească ce se întâmplase, dacă omul era vinovat și ce faptă anume săvârșise, astfel încât nimeni să nu fie pedepsit pe nedrept.

Acei oameni păreau să fi primit o pregătire juridică solidă. Erau atenți la cauzele aflate în fața lor și la oamenii pe care îi judecau și își îndeplineau responsabilitățile cu profesionalism.

Nu pot spune același lucru despre justiția comunistă, care a discreditat însăși ideea de adevăr și dreptate. Nu existau procese adevărate, ci numai torturi de neimaginat, bătăi, foamete, celule de izolare și moarte — o lume de iad menită să distrugă omul atât fizic, cât și psihic.

Cum au reușit să reziste cei închiși sub regimul comunist?

Răspunsul îl putem găsi cu ușurință în „Întoarcerea la Hristos”, titlul cărții lui Ioan Ianolide. Au rezistat prin întoarcerea la Hristos și prin întâlnirea cu Iisus, așa cum scria Radu Gyr în poezia sa „Iisus în celulă”.

În dosar am găsit și o cerere scrisă de tata. În ea îi asigura pe reprezentanții autorităților de loialitatea sa față de țară și Rege și cerea să nu mai fie percheziționat sau cercetat. Nu se găsise nimic compromițător asupra lui și voia să fie lăsat în pace.

Și exact așa s-a întâmplat în anii care au urmat. Nu a mai fost urmărit.

2. GHERLA — 1948

După schimbarea regimului, un „prieten binevoitor” al tatei — care fusese printre primii înscriși în Partidul Comunist după 23 August — l-a denunțat.

În 1948, tata a trecut prin sistemul închisorilor comuniste: Ploiești, Văcărești, Jilava și Gherla. A îndurat un an de bătăi fără proces și fără sentință. Era doar un „internat politic” — nici judecat, nici condamnat.

Dar ce conta? Voiau să distrugă un om care nu știuse decât să muncească, să-și crească copiii și să fie cinstit și cumsecade.

De ce îngădui, Doamne, asemenea nedreptăți?

Acesta este strigătul meu de revoltă și neputință în fața unei nedreptăți cumplite. El m-a împins să scriu și să exprim durerea din mine. Este o poveste pe care copiii mei, copiii lor și toți ceilalți trebuie să o cunoască, pentru ca asemenea lucruri să nu se mai întâmple niciodată!

Cum au putut să-l ia pe tata de lângă cei cinci copii și de lângă soția lui, care nu lucra în afara casei, și să-l țină închis un an întreg doar pentru „cercetări”? L-au bătut ca să-l oblige să dea numele altora și să recunoască faptul că fusese legionar și că desfășurase activitate contrarevoluționară împotriva statului, când tot ceea ce făcuse vreodată fusese să muncească pentru a-și întreține familia.

Cum ai putut tu, stat criminal, să lași o familie cu cinci copii fără niciun mijloc de trai?

Singurul care putea ajuta familia era fratele meu cel mare, Florian, care câștiga un salariu de ucenic la uzinele din Târgoviște. Un singur salariu de ucenic trebuia să întrețină șase oameni!

În acea perioadă, familia mamei i-a venit în ajutor. Ionel și Măricica au fost luați la Brăila. Măricica a fost dată la o croitoreasă ca să învețe o meserie, iar Ionel a fost angajat de Nea Babei, fratele mamei, la Șantierul Naval Brăila. Seara urma cursurile liceului.

Nana, sora bunicii mele, a venit la Schela Mare ca să o ajute pe mama și să rămână cu noi ori de câte ori mama pleca pe la închisori. Mama îl ruga pe tata să le spună torționarilor orice voiau să audă, numai să se poată întoarce acasă la copii, pentru că viața fără el era cumplit de grea pentru ea.

Legionarii nu ne-au abandonat. Puneau bonuri de alimente și bani între scândurile gardului și i-au angajat tatei un avocat — deși nu exista niciun proces — sperând că avocatul îl va putea convinge să nu renunțe la demnitatea și principiile sale.

Pentru ca noi, copiii, să nu avem de suferit, mama intrase în Partidul Comunist încă din 1947, dovedind o hotărâre și o putere de neimaginat. Într-adevăr, în anii următori, toți am beneficiat de acea hotărâre. A devenit scutul protector pe care îl menționam în autobiografiile noastre.

Dosarul tatei privind „Problema legionară” cuprinde nu numai anii 1948–1949, când a fost închis, ci și supravegherea care a continuat fără întrerupere timp de treizeci și trei de ani.

Tata a fost deținut între 2 iulie 1948 și 6 iulie 1949, așa cum arată documentele din dosar. Potrivit Documentului nr. 752 din 2 iulie 1948, Biroul Mobil de Siguranță Moreni „avea onoarea de a înainta” pe Gheorghiu Aurel, care era solicitat „în baza ordinelor menționate mai sus”, ca și cum tata ar fi fost un obiect sau un colet.

Nu pot decât să presupun ce se întâmplase. În urma unui denunț, inspectoratul regional de securitate ordonase probabil arestarea tatei. Biroul de Securitate Gura Ocniței l-a arestat apoi și l-a trimis la Ploiești.

Dosarul conține și un formular intitulat „Fișa personală a deținutului”, în care sunt trecute datele sale personale și numele fraților, copiilor și soției. La rubrica „Ocupația” scrie: șofer.

O altă mențiune spune:

„În 1937 a intrat în Mișcarea Legionară.”

Există și o declarație scrisă de tata:

„În 1938 am fost închis o lună și nu am fost condamnat. În 1940 am intrat din nou și am rămas membru până la rebeliunea din ianuarie 1941. Neg ceea ce spune Bologan — că aș fi propus să acționăm ca grup și că el ar trebui să raporteze tot ce știa.”

Mă întreb: oare acest Bologan era „prietenul binevoitor” care îl denunțase pe tata ca fost legionar?

Declarația tatei apare în două exemplare: unul scris de mână și unul dactilografiat.

Dosarul conține și un Proces-verbal de anchetă. În partea dreaptă se află o fotografie a tatei, exact așa cum mi-l aminteam: îmbrăcat într-o haină de piele, cu fruntea înaltă și o expresie caldă, blândă.

Procesul-verbal conține următoarele:

I. DATE DE IDENTIFICARE

Pe lângă datele biografice obișnuite, sunt trecuți toți cei cinci copii:

Florian, nouăsprezece ani — strungar

Elena, cincisprezece ani

Ionel, paisprezece ani

Cornel, șapte ani

Alexandrina, cinci ani

Sunt trecuți și frații și surorile sale, precum și averea — consemnată drept „niciuna”.

II. ANTECEDENTE

Aici încep minciunile:

„În 1937 a intrat în Mișcarea Legionară, unde a rămas activ până la Rebeliunea Legionară. În 1938 a fost condamnat la o lună de închisoare pentru activitate ilegală.”

Dar dosarul de la Brașov arată limpede că fusese doar reținut în arest preventiv și că fusese achitat de orice răspundere penală.

Cât de superficiali, neglijenți și răuvoitori au fost cei care au întocmit aceste documente de amară amintire — citeau una și scriau alta!

Încerc să nu mă mai mir și încerc să nu mă mai revolt.

III. REZULTATUL PERCHEZIȚIILOR

Negativ.

IV. INFORMAȚII REZULTATE DIN PROPRIILE DECLARAȚII

(Ce fel de exprimare mai era și aceasta?!)

A negat că ar avea cunoștință despre existența unei organizații legionare.

V. INFORMAȚII REZULTATE DIN DECLARAȚIILE ALTORA

Niciunul dintre membrii organizației nu a arătat că ar fi păstrat vreo legătură cu el.

VI. CONFRUNTĂRI

Nu au avut loc.

VII. APRECIERE PERSONALĂ

A fost sincer în declarații, părea să nu aibă legături cu elemente legionare și părea loial regimului actual.

VIII. CONCLUZII

În fapt, nu se făcea vinovat de nicio activitate subversivă.

IX. PROPUNERE

Să fie eliberat.

Acest Proces-verbal de anchetă nu este datat și pare să fi fost documentul care a dus la eliberarea sa la 6 iulie 1949.

Urmează o Declarație și un Angajament, dictate tatei, în care scria că pe viitor nu se va pune în slujba dușmanilor clasei muncitoare; nu va instiga pe nimeni împotriva „conducătorilor noștri”; nu va răspândi știri false sau alarmiste; nu va adera la nicio organizație subversivă și nu va face nimic împotriva Securității Poporului.

De acestea se temeau.

La sfârșit a scris:

„Voi fi solidar cu oamenii muncii și voi munci pentru progresul Republicii Populare Române.”

Apoi urma semnătura sa, dată „de bunăvoie și nesilit de nimeni”. Aceasta era formula obișnuită de încheiere.

Declarația și Angajamentul sunt datate 28 mai 1949.

În Angajament, tata declara că își va stabili domiciliul în comuna Gura Ocniței, la Societatea Sovrom-Petrol, județul Dâmbovița, și că se va prezenta la Miliție din două în două săptămâni.

Serviciul Județean al Securității Poporului a trimis apoi o adresă Biroului de Securitate Gura Ocniței, prin care cerea să se mențină o supraveghere strictă asupra lui Gheorghiu Aurel, fost internat politic.

După eliberarea sa, la 3 iunie în acel an, și-a stabilit domiciliul la Societatea Sovrom-Petrol din Gura Ocniței. Pentru că revenise în acea localitate, adresa cerea să fie pus sub supraveghere.

Un raport ulterior arăta că Biroul de Securitate Gura Ocniței îi supraveghease activitatea și constatase că avea o comportare corespunzătoare și nu mai voia să aibă nimic de-a face cu Mișcarea Legionară.

Se mai arăta că fusese atras în Mișcare de persoane care profitaseră de pe urma ei, în timp ce el rămăsese doar un simplu membru. În cele din urmă, acele persoane fuseseră condamnate și își executaseră pedepsele, în timp ce tata „este foarte sărac și muncește cinstit”.

Și asta a fost tot — nouă pagini după un an întreg de suferință.

Nici proces, nici sentință. Doar închisoare și „cercetări” extrem de dureroase, cu atâta suferință cât poate îndura un om — suferință despre care îi era interzis să vorbească, fiindcă era „secret de stat”.

În 1944, Ministerul Afacerilor Interne emisese Ordinul nr. 23.987, care prevedea arestarea legionarilor și a simpatizanților lor.

În „Ava Arsenie în oglinda lumii”, Teofil Bradea scria:

„Nu știu câți au fost legionari din convingere și câți au fost făcuți «foști legionari» de comuniști.”

Cred că tata s-a numărat printre acești oameni. A fost apoi urmărit timp de treizeci și trei de ani.

Îmi amintesc cum îmi puneam capul în poala mamei când era tristă și plângea. O întrebam:

— De ce plângi, mamă?

— Ei, nimic. Mi-e dor de tatăl vostru.

Așa era. „Organele de securitate” își practicau meseria chinuind oameni și erau plătite pentru asta. Pentru ele, tata era doar un număr — nu o ființă omenească pentru care o viață în libertate însemna totul.

3. URMĂRIREA

Urmărirea informativă a început în 1952. Un anumit informator cu numele Cînta raporta la 4 aprilie 1952 că Gheorghiu Aurel îi spusese, printre altele, că acei copii de la Tușnad erau copii coreeni întreținuți din munca muncitorilor români, în timp ce copiii români primeau zahăr și pâine pe cartelă. Mai spunea că tata avea un salariu de 350 de lei, din care trebuia să întrețină șase persoane. Nu se putea descurca din acel venit.

La sfârșitul raportului apare următoarea mențiune:

„În anturajul lui Gheorghiu Aurel va fi dirijat un alt informator, întrucât este cunoscut că a desfășurat activitate legionară atât în trecut, cât și în timpul regimului democrat-popular.”

În urma acestui raport informativ, tata a fost chemat să dea încă o autobiografie detaliată, de trei pagini. La sfârșit a scris:

„În trecut am desfășurat activitate legionară. Am intrat în octombrie 1937. În octombrie 1940 am intrat din nou, deoarece Partidul Legionar fusese dizolvat în 1938. Nu am participat la Rebeliune, deoarece eram la serviciu. În 1948 am fost arestat de organele Securității timp de paisprezece luni pentru cercetări.”

La 29 iulie 1955 apare un alt raport informativ, întocmit de informatorul Lăcătușu Ioan. Acesta descria o conversație pe care ar fi avut-o cu Gheorghiu Aurel, șofer, venit la magazie să ridice niște materiale.

Când informatorul l-ar fi întrebat ce mai este nou, tata ar fi răspuns:

„Așteptăm cu toții conferința din 16 iulie, când comuniștii vor fi înfrânți. Acum sunt terminați, dracii! Nu numai noi așteptăm, ci întreaga lume. Nu trebuie să deznădăjduim. Totul va fi bine. Conferința va fi victorioasă.”

„Cum vor fi înfrânți?”, l-ar fi întrebat informatorul.

„Ori cedează rușii, ori ceilalți. Trebuie să se întâmple ceva și trebuie să iasă ceva din întâlnirea celor două părți”, ar fi răspuns tata.

Nu știu de ce, dar mă îndoiesc că această conversație, așa cum a fost relatată de informatorul Lăcătușu Ioan, a avut vreodată loc. Tata nu era atât de naiv încât să creadă că o conferință putea schimba ordinea lumii.

Totul fusese deja hotărât și vândut la Yalta. Lumea fusese împărțită, iar americanii și englezii ne predaseră comuniștilor.

Această presupusă opinie a tatei i-a supărat pe anchetatori, care au dispus:

„Individul va fi urmărit în continuare de informator, care va căuta să-l antreneze în noi discuții.”

La rubrica „Măsuri” au scris:

„O copie a raportului informativ va fi înaintată la B4 pentru măsuri.”

La 2 aprilie 1959, tata — probabil după ce fusese chemat la Securitate — a depus o altă autobiografie, de data aceasta cu un supliment. Atunci lucra ca mecanic la IRA 14 Brăila și locuia pe strada Primăverii nr. 25.

A scris:

„Înainte de 23 August am fost membru al Partidului Legionar de la 1 decembrie 1940 până la 2 ianuarie 1941. Când a început rebeliunea, nu am participat. Am dovedit acest lucru în timpul anchetei prin martori și arătând că fusesem prezent la serviciu.

„În 1948, din 1 iulie până în decembrie, am fost reținut de organele Securității Ploiești pentru cercetarea cazului meu. Nu am fost nici judecat, nici condamnat, deoarece nu s-a găsit nicio vină în legătură cu scurta mea activitate în acel partid.”

Apoi a scris despre mama, care intrase în Partidul Social Democrat în 1946. Acest partid s-a unit mai târziu cu Partidul Muncitoresc Român. În 1949, ea a fost verificată de Comisia Regională Ploiești și acceptată ca membru cu carnet al Partidului Muncitoresc Român.

Tata i-a enumerat apoi pe cei cinci copii și vârstele lor, precum și persoanele cu care fusese asociat: Dascălu Ion, Atofanei Vasile, Dușoiu Iosif, Zgândără Ion și Constantinescu Alexandru.

Aceștia erau oameni care activaseră în organizație și care probabil dăduseră și declarații despre tata. Sau poate fusese întrebat despre ei și obligat să recunoască faptul că îi cunoștea.

Urmează un formular tipizat intitulat „Măsuri operative luate asupra persoanei”, datat 6 aprilie 1962. Din el reiese că dosarul tatei, de treizeci și două de pagini, fusese înregistrat oficial pentru continuarea supravegherii.

Hotărârea de înregistrare a dosarului fusese luată de Serviciul Raional Brăila deoarece, în perioada 1940–1941, tata activase ca membru al organizației legionare din comuna Gura Ocniței. Informația provenea din declarațiile martorilor și din propria sa recunoaștere din autobiografie.

În 1962 au descoperit Dosarul nr. 68.101 în „arhivele burgheze”, referitor la cercetarea a optsprezece persoane, printre care și tata. La rubrica „Categoria activității dușmănoase”, lângă fiecare nume apărea cuvântul incriminator: „legionar”.

La 29 octombrie 1965 apar două documente.

Primul este o Decizie emisă de Ministerul Afacerilor Interne — Direcția Regională Ploiești, Secția C — care conține o mare minciună: afirmă că în 1949 tata fusese eliberat din Penitenciarul Gherla după executarea unei pedepse pentru activitate contrarevoluționară.

Al doilea document este o Decizie de extragere, întocmită pe baza materialelor găsite în arhivele Serviciului C.

Din Dosarul nr. 68.101 au fost extrase șase aspecte:

1. O listă dactilografiată a persoanelor care participaseră la manifestația de la Moreni.

2. O fișă personală care afirma că la 12 februarie 1947 avusese loc o ședință legionară în locuința lui Gheorghiu Aurel.

3. Un raport întocmit în 1938 de Legiunea Prahova, în care se arăta că „sus-numitul” strânsese bani de la membrii organizației.

4. Un raport informativ din 1947, întocmit de Inspectoratul de Poliție București, în care se afirma că o ședință a unui „cuib” legionar avusese loc în casa șoferului Gheorghiu Aurel.

5. O listă a membrilor organizației legionare, în care figura Gheorghiu Aurel, șofer angajat al Societății Concordia.

6. Un raport întocmit în 1938 de Inspectoratul de Poliție privind membrii Mișcării Legionare de la Societatea Concordia din Gura Ocniței care fuseseră arestați, printre ei aflându-se și „sus-numitul”.

Dar la 14 octombrie 1967, un raport întocmit de maiorul Zburlea Gheorghe, anchetator penal — care probabil studiase dosarul cu mai multă atenție — preciza limpede:

„Studiind Dosarul de arhivă nr. 93.949 privind pe Gheorghiu Aurel, am constatat că acesta nu conține o anchetă sau o condamnare care să poată face obiectul unei eventuale reabilitări.”

Acest lucru este foarte important de reținut!

Două rapoarte ulterioare conțin aceeași informație, deși au fost verificate la date diferite.

La 13 iulie 1972, sub nr. 13.399, Inspectoratul Județean de Securitate Dâmbovița a trimis o adresă Biroului de Evidență al Inspectoratului Județean de Securitate, identificându-l pe Gheorghiu Aurel.

În adresă se spunea:

„Cel în cauză figurează în evidențele noastre. În 1940 a intrat în organizația legionară. În 1949 a fost eliberat din Penitenciarul Gherla, unde executase o condamnare” — minciună! — „pentru activitate contrarevoluționară.

„Potrivit declarației lui Constantinescu Alexandru, cel în cauză a activat în organizația legionară Moreni până în 1948. În prezent figurează în evidența noastră generală.”

Pe unul dintre cele două exemplare cineva a scris:

„Trecut în fișele de evidență.”

Celălalt exemplar, datat 20 iulie 1972, solicita:

„Măsuri de identificare, după care materialul să-mi fie restituit.”

La 22 iulie 1972, locotenentul Tufă a întocmit de mână un raport de identificare. Sub el, o altă dispoziție scrisă de mână, datată 31 iulie 1972, spune:

„Tov. M. Urse, documentează-te asupra lui Gheorghiu și ia măsuri de punere sub supraveghere informativă. Studiază materialul de la 9C, apoi prezintă propunerile necesare.”

Este semnat M. Dan.

La 2 august 1972, maiorul Urse V. a întocmit un raport în care se arăta:

„Gheorghiu Aurel este șofer profesionist. În prezent este pensionar și nu are apartenență politică. În trecut a fost cunoscut ca membru al Mișcării Legionare.”

Raportul adăuga:

„A lucrat ca șofer în Gura Ocniței. Suferă de o afecțiune neurologică — boala Parkinson.”

Ce îi făcea atât de dornici să afle totul despre tata?

Era perioada în care eu, după ce fusesem îndepărtată din serviciu în urma unui denunț făcut de un ofițer de Securitate, mă luptam să plec din Brăila și să mă mut la București.

În cele din urmă, plecarea mea a fost aprobată prin desfacerea contractului de muncă. M-a ajutat inspectorul general al învățământului, care fusese profesorul de limba română al fratelui meu Ionel.

Acum ofițerii de Securitate din Brăila voiau să afle cât mai multe despre tata. La 4 mai 1973 au cerut Inspectoratului Județean de Securitate Prahova să le trimită un extras din materialele arhivate — Dosarul nr. 109, paginile 329–342 — privind pe Gheorghiu Aurel.

Informațiile arătau că ar fi desfășurat activitate legionară clandestină în orașul Moreni.

Un alt raport din aceeași dată afirma că persoana în cauză fusese identificată ca membru al organizației legionare și că fusese eliberată din Penitenciarul Gherla după executarea pedepsei.

Inspectoratul Județean de Securitate Prahova a trimis două adrese: una datată 4 mai 1973 și alta 14 iunie 1973. Prin ele încercau să clarifice faptele folosind informații pe care noi le cunoaștem deja.

Nu voi mai cita din toate acestea, pentru că încurcătura din mintea acelor ofițeri de Securitate bine plătiți — care puseseră în primejdie atâtea vieți — mă înfurie.

Eu nu știam de ce nu reușeam să-mi găsesc serviciu. Primisem promisiuni ferme la București, la Buletinul Oficial–Arhivele Statului, și totuși atât tata, cât și eu rămâneam sub cercetare.

La 28 decembrie 1973, într-un raport se spune:

„Am luat legătura cu Gheorghiu Aurel la domiciliul său din «orașul» Gura Ocniței. Cel în cauză a fost internat administrativ timp de opt luni la Penitenciarul Gherla, fără hotărâre judecătorească, în perioada 1948–1949.”

Acum este clar, nu-i așa?!

Raportul continuă:

„Cu ocazia contactului s-a stabilit că Gheorghiu Aurel este rezervat, are puține relații personale și, fiind pensionar, își petrece cea mai mare parte a timpului ocupându-se de gospodărie.

„În ceea ce privește sănătatea, sus-numitul suferă de o afecțiune neurologică — boala Parkinson — de care au suferit și părinții săi și care este ereditară. Sora sa, Bucșeneanu Alexandrina, a fost operată pe creier.

„Cel în cauză are două fiice care locuiesc în București:

„Una, Gheorghiu Alexandrina, în vârstă de treizeci de ani, lucrează la Arhivele Statului–Buletinul Oficial și este membră a Partidului Comunist Român.

„Cealaltă, Cătăn­escu Elena, este casnică și nu are apartenență politică.

„Nu s-au mai constatat alte aspecte.”

Raportul a fost semnat de locotenentul Florea L. și datat 16 ianuarie 1974, cu mențiunea:

„Trecut în evidență.”

La 29 septembrie 1977 apare o notă scrisă de mână:

„La data de mai sus am verificat pe Gheorghiu Aurel la domiciliul său și am stabilit că este pensionar și bolnav, suferind de o afecțiune nervoasă. Își petrece cea mai mare parte a timpului acasă și, din când în când, merge în oraș.”

La 26 octombrie 1977 a fost întocmită o Notă-raport pentru Inspectoratul Județean Brăila, Serviciul I. Sursa oficială era Scarlat Elvira, de pe strada Hipodrom nr. 68, o vecină.

A fost întrebată despre Gheorghiu Aurel, fost legionar, și s-au obținut următoarele informații:

„A venit în Brăila acum zece sau doisprezece ani de la Moreni, unde lucrase ca șofer.

„Este căsătorit și are patru copii?! Unul dintre ei, un fiu pe nume Cornel, este profesor de istorie în municipiul Brăila.

„Este pensionar, dar seara lucrează la sectorul Parcuri. În prezent este angajat temporar la parcul pentru copii din cartierul Hipodrom.

„Este descris ca un om liniștit și foarte muncitor. Este încă apt din punct de vedere fizic și nu are boli fizice sau psihice.

„Nu l-am auzit niciodată exprimându-se ostil față de orânduirea socială sau politică a țării noastre, în nicio împrejurare.

„Nu știu dacă are legături sau relații infracționale.”

Acestea erau, evident, răspunsuri la întrebările probabile ale anchetatorului.

Pe marginea documentului cineva a scris:

„Dacă va fi nevoie, luați măsuri pentru recrutarea sursei.”

În partea de jos, o altă mențiune spune:

„Verificați concepțiile politice ale fiului său, profesorul de istorie.”

Documentul a fost semnat de locotenentul Coman și de un alt ofițer a cărui semnătură este indescifrabilă.

Ultima Notă-raport a Serviciului de Securitate Brăila spune:

„În urma verificărilor efectuate la 11 februarie 1981, sub acoperirea organelor de Miliție, privind pe Gheorghiu Aurel, s-a stabilit că acesta se află la București împreună cu soția sa din data de 20 decembrie 1980.

„Scopul deplasării este îngrijirea fiicei sale, care este grav bolnavă.”

Era vorba despre sora mea Măricica.

„În fiecare lună, în jurul datei de optsprezece, sus-numitul vine la Brăila pentru a-și ridica pensia. Este sănătos și nu are probleme deosebite. Nu s-au mai constatat alte aspecte de interes.”

Raportul este urmat de semnătura unui locotenent al cărui nume este indescifrabil.

Cu această Notă-raport s-a încheiat saga urmăririi tatei.

El era „legionarul” care activase timp de opt luni într-o organizație în 1938; care strânsese contribuții pentru a ajuta oameni aflați în nevoie; și care ținuse două ședințe de „cuib”.

Fusese cercetat și eliberat în timpul dictaturii regale. Mai târziu fusese cercetat timp de un an întreg fără să fie condamnat, inclusiv opt luni de detenție la Gherla. După aceea a fost urmărit toată viața, până în 1981, anul în care a murit sora mea Măricica — fiica lui.

Am ales să povestesc în amănunt, folosind dosarele CNSAS, experiențele grele prin care a trecut tata. Singura lui vină a fost că intrase în Partidul Legionar, urât atât de regele Carol al II-lea, cât și de regimul comunist.

În mica noastră Schela Mare, oamenii nu purtau nici cămăși negre, nici arme la bandulieră. Nu exista antisemitism, pentru că acolo nu locuiau evrei.

Era locul în care mi-am petrecut anii minunați ai copilăriei și în care tata și-a purtat crucea de fost deținut și de om aflat sub supraveghere.

Am păstrat cele mai frumoase amintiri despre acel loc și îmi este dor de el și astăzi.

M-am întors acolo de trei ori și de fiecare dată nu mai părea locul din anii frumoși ai copilăriei mele. Era pustiu, depopulat și trist.

Îmi amintesc cum, la întâlnirile de familie, „băieții” — frații mei — aduceau vorba despre politica legionară și despre faptul că tata, se pare, nu fusese în stare să găsească un partid politic mai bun în care să intre.

Fratele meu Cornel îl întreba cu o ironie amestecată cu admirație, în timp ce noi ceilalți râdeam de cuvântul inventat de el — era maestru la asemenea lucruri:

— Ei, tată, cum era să fii șef de „cuib”?!