De Ovi Catanescu
Amintiri din copilărie, Brăila
De când eram mic și am început să observ cum se împărțea mâncarea la masă, aveam impresia că Adi, fratele meu mai mare, primea întotdeauna porții mai mari decât mine.
Fie că era vorba de mama, de Nana sau de Ica, mie mi se părea că lui Adi i se punea mai mult în farfurie.
Iar în mintea mea de copil, explicația era foarte simplă: dacă primea mai multă mâncare, însemna că era iubit mai mult.
Dacă l-ați întreba astăzi pe Adi, probabil că v-ar spune exact contrariul. Fiind eu mai mic, toată atenția și dragostea familiei erau îndreptate spre mine.
Adevărul este că asemenea sentimente sunt destul de obișnuite între frați și surori. Fiecare copil își măsoară uneori dragostea pe care o primește în felul lui, fără să înțeleagă că părinții pot să-și iubească la fel de mult copiii, chiar dacă îi tratează diferit în anumite împrejurări.
Dar atunci nu știam nimic despre psihologia copiilor.
Eu știam doar să mă uit în farfuria lui Adi.
Ica și ostropelul ei
Ica era bunica noastră din partea mamei.
Pe vremea aceea locuia încă în cartierul Hipodrom din Brăila, dar venea în fiecare zi la noi ca să aibă grijă de noi și să ne pregătească mâncarea.
Și când spun că venea, mă refer la faptul că venea pe jos.
Tot drumul, dus și întors.
În fiecare zi trecea prin piață și cumpăra ce o rugase mama să ia pentru mâncarea pe care urma să ne-o pregătească.
Sărăcuța Ica mergea kilometri întregi, cărând două sacoșe încărcate cu carne, legume și fructe.
Iar seara, după ce termina tot ce avea de făcut, pornea din nou pe jos spre casa ei din Hipodrom.
A doua zi o lua de la capăt.
Astăzi îmi dau seama câtă muncă și câtă dragoste se ascundeau în aceste drumuri zilnice. Dar pentru noi, copiii, toate acestea păreau lucruri firești.
Ica venea, mâncarea apărea pe masă și viața mergea înainte.
Una dintre mâncărurile ei extraordinare era ostropelul de pui.
Pe vremea aceea, carnea de găină nu se cumpăra în pachete frumos aranjate, ca astăzi.
Ica venea de la piață cu găina vie.
Cineva trebuia să o taie, apoi să o pregătească și să o jumulească de pene.
Nu mai știu cine făcea toate acestea de fiecare dată, dar un lucru mi-a rămas foarte clar în memorie: mirosul.
Era îngrozitor!
Și totuși, din toată această operațiune, deloc plăcută pentru nasul unui copil, ieșea ceva absolut minunat.
Ostropelul Icăi!
Pe vremea aceea îl consideram o mâncare obișnuită. Dar, pe măsură ce am crescut și am avut ocazia să mănânc ostropel de pui în multe alte locuri, am realizat că niciunul nu se compara cu al ei.
Pentru Ica era probabil una dintre cele mai simple mâncăruri pe care le pregătea.
Dar gustul, calitatea și prezentarea erau demne de un restaurant cu stele Michelin.
Ica nu știa nimic despre stelele Michelin.
Și nici nu avea nevoie.
Avea un talent pe care nu cred că îl poți învăța la vreo școală de bucătari.
Iar într-o zi, tocmai acest ostropel extraordinar avea să devină motivul unei întâmplări pe care n-am uitat-o niciodată.
Porția lui Adi
Era o zi obișnuită de școală.
Eu și Adi ne pregăteam să plecăm la ore și eram amândoi la masa din bucătărie, unde mâncam de obicei.
Ica ne pregătise ostropel de pui.
Nu-mi amintesc dacă era mai mult sau mai puțin în farfuria mea, dar îmi amintesc foarte bine că mie mi s-a părut că porția lui Adi era mai mare.
Astăzi sunt aproape convins că nu era adevărat.
Dar atunci eram convins de contrariul.
Am început să protestez.
Ica a încercat să mă liniștească, probabil explicându-mi că porțiile erau la fel sau că nu aveam niciun motiv să mă supăr.
Numai că eu nu eram dispus să accept explicațiile.
Din vorbă în vorbă, discuția a ajuns să fie între mine și Adi.
Ica își epuizase argumentele.
Nu-mi mai amintesc ce mi-a spus Adi, dar știu că, în acel moment, am simțit că nu mai pot suporta nedreptatea care, în mintea mea, tocmai se petrecea.
Și atunci am făcut ceva ce nici astăzi nu-mi explic.
Am folosit furculița într-un mod cât se poate de convingător.
Am înfipt-o în mâna lui Adi, aproape de degete.
Câteva secunde de liniște
S-a făcut o liniște deplină.
Pentru câteva secunde, nimeni n-a mai spus nimic.
Adi era uluit.
Probabil că nici în cele mai îndrăznețe presupuneri ale lui nu se așteptase la o asemenea reacție din partea fratelui mai mic.
Eu mă uitam la mâna lui.
Sângele începuse să curgă și se amestecase cu puțin sos de ostropel.
O imagine pe care o țin minte și astăzi.
N-am avut însă prea mult timp să contemplu rezultatul acestei izbucniri.
Mi-am dat seama imediat că făcusem ceva grav și că, odată ce Adi își revenea din uimire, urma să am de-a face cu el.
Așa că am ales singura soluție care mi s-a părut rezonabilă în acel moment.
Am rupt-o la fugă.
Evadarea spre școală
Am ieșit din bucătărie cât am putut de repede și am fugit spre școală.
Adi s-a luat după mine.
Știa și el că în câteva minute începeau orele și că, mai devreme sau mai târziu, trebuia să ajung la școală.
Numai că Adi uitase un amănunt important.
Deși mergeam la aceeași școală, clasa mea se afla într-o clădire separată de clădirea principală, pe o altă stradă din același complex școlar.
Adi m-a așteptat la intrarea principală, cea de pe strada Griviței.
Eu însă aveam alte planuri.
Am ajuns la clădirea unde se afla clasa mea și am intrat pe fereastră.
Nu pe ușă.
Pe fereastră!
Nu știu dacă vreun profesor ar fi apreciat metoda mea de a ajunge la ore, dar în împrejurările acelea mi s-a părut cea mai sigură cale.
Cel puțin pentru moment, eram salvat.
După furtună
În timpul orelor m-am gândit, probabil, la ceea ce urma să se întâmple după școală.
Mă așteptam la o conversație serioasă cu Adi.
Sau, mai degrabă, la o confruntare.
Numai că nu-mi amintesc să se fi întâmplat nimic.
Totul s-a potolit.
Adi a fost calm și incidentul nu a avut continuarea de care mă temusem.
Și ceea ce mi se pare important astăzi este că aceea a fost singura întâmplare de acest fel din întreaga noastră viață.
Nu am mai avut niciodată un asemenea incident violent între noi.
Au trecut mulți ani de atunci.
Am crescut, am plecat fiecare pe drumul lui și viața ne-a purtat prin multe locuri și prin multe încercări.
Dar îmi amintesc și acum bucătăria, farfuriile cu ostropel, furculița, uimirea lui Adi și fuga mea disperată spre școală.
Și, mai ales, îmi amintesc de Ica.
De bunica noastră care mergea kilometri întregi pe jos, cărând două sacoșe cu bunătăți pentru noi, fără să se plângă.
De mâinile ei care pregăteau mâncarea și de ostropelul acela pe care nu l-am mai regăsit nicăieri.
Atunci mă întrebam dacă Adi primea mai multă dragoste decât mine.
Astăzi înțeleg că dragostea nu se măsura în cantitatea de ostropel din farfurie.
Se măsura și în kilometrii pe care Ica îi parcurgea în fiecare zi pentru noi.
Și, dacă mă gândesc bine, probabil că porția lui Adi nici măcar nu era mai mare.
Dar ce să-i faci?
La vârsta aceea, dreptatea se măsura uneori cu lingura.
Iar eu, din păcate, am ales furculița.
Bufnița nu uită.