De Adrian (Adi) Catanescu
O poveste adevărată din anii serviciului militar, în România comunistă.
După terminarea facultății, toți cei sănătoși fizic și mental aveau obligația să satisfacă serviciul militar. Primeai ordinul de încorporare, te prezentai la examenul medical și apoi plecai la unitatea la care fuseseși repartizat.
Pentru absolvenții de facultate, serviciul militar dura șase luni. Eram ceea ce se numea pe atunci „teriști”, adică militari cu termen redus.
Eu am fost repartizat la o unitate de infanterie motorizată din apropierea orașului Bacău.
Infanterie!
Printre camarazii mei se aflau profesori, contabili, avocați și, spre surprinderea mea, muzicieni. Băieți care absolviseră Conservatorul și care, în loc să țină în mâini instrumente muzicale, se treziseră cu lopeți, arme și echipament militar.
Viața era grea pentru toți, dar pentru muzicieni era deosebit de dificilă.
Mai ales săpatul gropilor individuale de tragere.
Ei spuneau că asemenea munci le distrugeau „tușeul”, acea sensibilitate extraordinară a mâinilor și a degetelor care le permitea să dea expresie și nuanță muzicii.
Cei mai mulți camarazi îi luau în râs. Unii chiar le făceau viața mai grea decât ar fi fost necesar.
Eu însă îi înțelegeam.
Nu eram muzician, dar iubeam muzica și îmi dădeam seama că acele mâini reprezentau ani întregi de muncă, disciplină și sacrificii.
În armată domnea o plictiseală aproape insuportabilă.
Nu aveam nimic interesant de citit, iar când ni se permitea să urmărim televizorul, nu auzeam decât propaganda râncedă a presei comuniste.
De la început ni se spusese foarte clar că era interzis să aducem în unitate cărți, reviste sau orice alte publicații într-o limbă străină.
Eu însă făcusem rost de o carte în franceză: L'Étranger — Străinul, de Albert Camus.
Și, ori de câte ori aveam ocazia, citeam pe ascuns.
Așa s-a întâmplat și într-o zi, la ora de tactică militară.
Lecția era ținută de un maior foarte sever, un om rigid și conformist, pentru care regulamentul militar părea să fie însăși rațiunea existenței.
Orele lui erau îngrozitor de monotone și previzibile.
Inamicul ataca, invariabil, dinspre est. Noi ocupam poziții pe dealurile Bacăului și respingeam vitejește dușmanul.
De fiecare dată.
Aceleași dealuri. Același inamic. Aceeași victorie glorioasă.
Stăteam în bancă, plictisit de moarte, și m-am gândit că era momentul ideal să-mi continui lectura.
Am scos cartea și am început să citesc.
Pentru o vreme, totul a mers perfect.
Numai că printre noi existau și trei „iude”, indivizi care își făcuseră un obicei din a spiona și a raporta comandanților tot ce se întâmpla în unitate.
Se pare că unul dintre ei i-a atras atenția maiorului asupra mea.
Maiorul s-a apropiat și mi-a confiscat cartea.
Era grav.
Foarte grav.
Cartea era în franceză, deci intra exact în categoria publicațiilor interzise.
Riscam cel puțin o săptămână de arest, poate chiar mai mult, și, desigur, explicații scrise pentru serviciul de securitate al unității.
Dar pentru mine exista ceva mult mai grav.
Mama fusese diagnosticată cu cancer și obținusem aprobarea specială de a pleca acasă o dată pe lună pentru a o vizita.
Acum riscam să pierd și această posibilitate.
Eram mai mult decât supărat.
Eram terminat.
Maiorul a introdus cartea în porthartul care îi atârna în diagonală peste umăr și și-a continuat lecția.
În fața lui se afla o masă cu o hartă în relief a Bacăului și a împrejurimilor.
El explica, plin de zel, cum urma să respingem încă o dată inamicul din est.
Eu nu mai auzeam nimic.
Mă gândeam numai la beleaua în care intrasem.
Și atunci s-a întâmplat ceva neașteptat.
Un băiat din plutonul meu, Dudu Mihon, violonist și absolvent al Conservatorului, s-a apropiat și mi-a șoptit:
— Acoperă-mă! Stai în așa fel încât să nu mă vadă ăștia. Îți scot eu cartea din porthart!
Dudu știa că îi înțelegeam pe muzicieni și că nu participasem niciodată la batjocorirea lor.
M-am așezat în spatele maiorului, astfel încât să-l maschez pe Dudu de privirile celor trei informatori.
Maiorul continua să explice cu însuflețire situația de pe front.
Și atunci…
Cu o mișcare aproape imperceptibilă, Dudu a deschis porthartul.
Degetele lui, obișnuite să alerge cu precizie pe corzile viorii, au pătruns înăuntru.
Ușor ca un fulg, a extras cartea.
Mi-a întins-o și mi-a făcut complice cu ochiul.
Totul durase doar câteva clipe.
Dar cartea trebuia să dispară din unitate înainte ca maiorul să observe lipsa ei.
Și aici a intervenit un alt camarad, Adrian Păduraru, originar din Bacău, care cunoștea pe toată lumea.
Adrian era horticultor, un om pasionat de plante și flori. Un copil mare, un visător și un naiv, în felul lui.
Dar în ziua aceea m-a ajutat.
Cu ajutorul lui, am reușit să scap de carte.
Am respirat ușurat.
Dar nu pentru mult timp.
Maiorul mă avertizase:
— Vorbim după ore!
Și s-a ținut de cuvânt.
La terminarea lecției, m-a chemat într-un birou.
I se citeau pe față satisfacția, încrederea în sine și, mai ales, plăcerea de a face rău.
Anticipa suferința mea.
Și asta părea să-i producă o deosebită satisfacție.
Mi-am cerut scuze, cu o ipocrizie pe care împrejurările o făceau absolut necesară, pentru lipsa de respect dovedită în timpul orei sale.
M-a ascultat o vreme, privindu-mă de sus.
Apoi a spus:
— Ia să vedem ce avem noi aici…
Și și-a introdus mâna în porthart.
A căutat.
A mai căutat o dată.
Nimic.
Cartea dispăruse.
Nu-i venea să creadă.
A pus porthartul pe masă, l-a scotocit, l-a răsturnat, a verificat fiecare compartiment.
Nimic!
Cartea se evaporase.
L-am privit cu cea mai nevinovată expresie de care eram capabil.
— S-a întâmplat ceva, tovarășe maior?
Niciun răspuns.
Atunci am continuat, cu îngrijorare sinceră în glas, dacă nu și în suflet:
— Sper că nu mi-ați pierdut cartea! Este o carte rară, la care țin foarte mult…
Maiorul avea de felul lui niște ochi mici și răi.
Dar în clipa aceea, dacă privirile ar fi putut ucide, eu n-aș mai fi fost aici să povestesc întâmplarea.
A ieșit din birou trântind ușa.
Fără nicio explicație.
L-am mai întâlnit după aceea pe aleile unității.
La una dintre întâlniri, l-am întrebat politicos dacă nu cumva îmi găsise prețioasa carte.
Aceeași privire ucigătoare.
Ne-am mai intersectat și cu alte ocazii, dar n-am mai pomenit nimic despre carte.
Nu voiam să-mi forțez norocul.
Cele șase luni de armată s-au sfârșit.
Eram din nou civil.
Și câștigasem un prieten: Dudu Mihon.
Dudu aflase cât de mult îmi plăcea muzica și a început să mă invite la Ateneu, nu numai la concerte, ci și la repetiții.
Împreună cu prietenii lui înființase un cvintet numit Marsias, după numele satirului din mitologia greacă care îndrăznise să-l provoace pe Apollo la un concurs muzical și care plătise pentru îndrăzneala lui fiind jupuit de viu.
Într-o zi, Dudu m-a invitat pe mine și pe Vali, viitoarea mea soție, la primul concert al cvintetului Marsias.
Ascultam muzica superbă și, în același timp, urmăream fascinat mâinile lui Dudu.
Felul în care mânuia arcușul.
Degetele care apăsau corzile pe griful viorii.
Precizia.
Armonia.
Ritmul.
În spatele fiecărei mișcări se aflau sute, poate mii de ore de muncă.
Și totuși, în timp ce îl ascultam, nu mă puteam împiedica să mă gândesc la o altă demonstrație a virtuozității lui.
La aceleași mâini care, într-o sală de clasă dintr-o unitate militară de lângă Bacău, extrăseseră pe nesimțite o carte din porthartul unui maior.
Mâinile care mă scutiseră de arest.
Mâinile datorită cărora putusem continua să-mi vizitez mama bolnavă, lună de lună.
Virtuozitate, mon cher… virtuozitate…
The Owl Never Forgets.