2:22 — Fantoma de pe Bradford Lane
de Ovi Catanescu
Când Maria și cu mine am cumpărat casa de la 1014 Bradford Lane, în Schaumburg, Illinois, în august 1987, proprietatea avea un preț mult sub valoarea pieței. Tocmai faptul că era oferită sub prețul pieței ne-a permis să ne-o cumpărăm. Nimeni nu părea să o vrea.
Agentul nostru imobiliar, John Diaz, ne arătase multe case în suburbiile din nord-vestul orașului Chicago, toate în limita sumei pentru care ne puteam califica. Niciuna nu ne plăcea în mod deosebit. Unele erau gata de mutat, dar mie nu-mi plăceau zonele în care se aflau. Apoi, într-o zi, ne-a arătat-o pe aceasta.
Era o casă de tip “raised ranch”, în stil chalet, construită de Campanelli, situată pe o stradă liniștită, chiar în inima Schaumburgului. La mică distanță de mers pe jos se aflau mai multe parcuri, printre care Campanelli Park, cel mai mare dintre ele, cu loc de joacă pentru copii, teren de baseball, lac, alei pentru plimbare și bănci.
Privită din exterior, casa avea personalitate. Mie îmi plăcea arhitectura ei cu linii bine definite și combinația de bej și maro. În spate avea o curte destul de mare și împrejmuită, o verandă protejată cu plasă și o zonă separată, tot împrejmuită, pentru grădinărit. Părea o oportunitate extraordinară.
Apoi am deschis ușa de la intrare. Mirosul era îngrozitor.
Un covoraș de lângă intrare ascundea mozaicul distrus de dedesubt. Am găsit stricăciuni asemănătoare în bucătărie și în băi. O mochetă portocalie, cu fir lung, acoperea o mare parte din casă. Bucătăria era urâtă și învechită, cu electrocasnice maro-închis. Totul era atât de murdar și de neîngrijit, încât nu-ți venea să pui mâna pe nimic.
Nu puteam înțelege. Aici era o casă pe o stradă liniștită, în inima unei suburbii apreciate, aproape de parcuri frumoase — și cineva pur și simplu o lăsase să se degradeze. Nu aveam nicio idee de ce. Încă.
După ce ne-am mutat, am început să aflăm povestea noii noastre case. Aveam niște vecini extraordinari. Jim și Celeste, amândoi profesori în Chicago, locuiau de o parte. Ross și Georgia erau de cealaltă parte, iar în apropiere locuiau și Dick și Doris.
De la vecini am aflat ceva ce John Diaz, se pare, nu inclusese în prezentarea lui imobiliară. Potrivit celor povestite de ei, o femeie care locuise în casa noastră își omorâse soțul.
Era, fără îndoială, o informație interesantă de aflat după ce semnaserăm actele de cumpărare.
Nu aveam posibilitatea financiară să ne mutăm din nou. În plus, cumpăraserăm casa pentru că puteam vedea ce ar fi putut deveni. Nici bani să angajăm meseriași pentru toate reparațiile nu aveam. Așa că am făcut ceea ce puteam face. Ne-am apucat de treabă.
Maria și cu mine am renovat singuri aproape toată casa. Încetul cu încetul, casa aceea neglijată a început să devină căminul nostru. Viața și-a urmat cursul.
Și apoi a început să se întâmple ceva ciudat.
Asta se întâmpla înainte ca fiul nostru Gabriel să se nască, pe 6 decembrie 1990. Noaptea am început să aud un sunet ciudat. Era greu de descris. Ceva de genul „Pssst.”
Primele dăți nu i-am dat prea mare importanță. Apoi s-a întâmplat din nou. Și din nou. Aproape în fiecare noapte. În cele din urmă am observat ceva ciudat. Ori de câte ori auzeam sunetul și mă uitam la ceasul deșteptător de lângă pat, cifrele mari și roșii ale afișajului digital arătau aceeași oră: 2:22.
I-am spus Mariei. Ea avea o explicație foarte rezonabilă: imaginația mea. A respins toată povestea și a ignorat-o. Eu am continuat să-mi aud pssst-ul, am continuat să văd 2:22 și, se pare, am continuat să am o imaginație foarte bogată. Până într-o noapte, când Maria m-a trezit brusc.
— Ovi. L-am auzit, mi-a spus.
Ne-am uitat la ceasul deșteptător. Cifrele mari și roșii arătau 2:22. Acum aveam o problemă. Pentru că, se pare, și Maria se molipsise de imaginația mea.
În noaptea aceea am căzut amândoi de acord: Aveam o fantomă.
După un timp, le-am povestit prietenilor noștri Bernard și Hilde ce se întâmpla. În loc să râdă de noi, Hilde ne-a surprins cu propria ei poveste. Înainte de a se muta în casa în care locuiau atunci, trăiseră pe Bernard Street, în Arlington Heights. Hilde avusese senzația că nu erau singuri în acea casă. Într-o zi, ne-a spus ea, simțise chiar că cineva o atinsese pe ceafă.
În cele din urmă s-au mutat. În mod ciudat, povestea lor ne-a făcut pe Maria și pe mine să ne simțim mai bine. Nu pentru că vestea că mai exista o casă posibil bântuită ar fi fost deosebit de liniștitoare, ci pentru că, măcar, nu eram singurii nebuni.
Spre deosebire de Bernard și Hilde, însă, noi nu aveam posibilitatea financiară să ne mutăm pur și simplu. Așa că ne-am făcut un alt plan. Într-o bună zi aveam să plecăm. Iar când urma să o facem, următoarea noastră casă avea să fie nou-nouță. Fără foști proprietari. Fără un trecut misterios. Și, de preferat, fără fantome.
Între timp, l-am chemat pe preotul de la biserica noastră ortodoxă românească din Chicago. Părintele Pavel a venit și a sfințit casa. De fapt, Părintele Pavel a revenit în fiecare an, atât timp cât am locuit acolo, ca să o sfințească. Iar viața a mers înainte.
Gabriel s-a născut pe 6 decembrie 1990. Alexander a venit pe lume pe 12 octombrie 1993. Fratele meu Adrian și soția lui, Valeria, au emigrat în Statele Unite și au locuit cu noi aproximativ un an. S-au născut copii. A venit familia din România. Am muncit. Am renovat. Am sărbătorit zile de naștere și sărbători.
O casă cu un trecut întunecat devenise căminul familiei noastre.
În cele din urmă, în 1995, am vândut casa de pe Bradford Lane și am cumpărat o casă nou-construită la 1430 Falcon Lane, în Hunters Ridge, Hoffman Estates. Nimeni nu mai locuise acolo înaintea noastră. Orice istorie urma să aibă acea casă, noi aveam să fim cei care o scriau.
Și am crezut că acela fusese sfârșitul poveștii cu fantoma de pe Bradford Lane.
M-am înșelat.
Maria lucra ca agent imobiliar din 1990. Într-o zi, după ce ne mutaserăm în Hoffman Estates, era de serviciu la biroul Century 21, ceea ce însemna că, timp de două ore, toate telefoanele care intrau în birou îi reveneau ei.
Maria a primit un telefon obișnuit de la cineva care dorea să-și vândă casa din Schaumburg. Voia un CMA — o analiză comparativă de piață — pentru a afla cam cât ar putea valora casa lui. Nimic neobișnuit.
Maria i-a cerut adresa.
Răspunsul a fost:
1014 Bradford Lane.
Fosta noastră casă.
Dintre toți agenții imobiliari și toate birourile imobiliare pe care le-ar fi putut suna, omul sunase tocmai la acel birou Century 21, în timpul celor două ore în care Maria era de serviciu.
A fost oare o coincidență? Nu vom ști niciodată.
Într-un fel sau altul, proprietarul fostei noastre case ajunsese să vorbească tocmai cu agentul imobiliar care fusese cândva proprietara acelei case și locuise în ea.
În cele din urmă, Maria a listat și a vândut casa. Și, și mai ciudat, familia respectivă și-a cumpărat o altă casă în Hunters Ridge, același cartier din Hoffman Estates în care locuiam și noi. În timpul discuțiilor lor, Maria a mai aflat ceva. Știa povestea despre fantomă.
Se pare că atunci când ne mutaserăm de pe Bradford Lane, nu luaserăm chiar totul cu noi.
Mulți ani mai târziu, când Maria și cu mine locuiam în Algonquin, ea a primit un alt telefon în legătură cu 1014 Bradford Lane. Persoana respectivă voia să afle despre trecutul casei.
Maria nu se simțea confortabil să discute despre asta. Era agent imobiliar și nu voia să se implice în povești cu fantome despre proprietatea altcuiva. Am auzit conversația.
— Dă-mi mie telefonul, i-am spus. Eu nu eram agent imobiliar. Așa că i-am povestit tot.
Nu știu dacă m-a crezut. Nu știu nici dacă, până la urmă, a cumpărat casa. Dar am vrut să știe. Indiferent ce alege cineva să creadă despre fantome, eu nu voiam ca o altă familie să cumpere acea casă fără să-i cunoască trecutul, așa cum ni se întâmplase nouă.
Au trecut anii. Bradford Lane a devenit una dintre acele povești rămase dintr-o altă perioadă a vieții noastre.
Până într-o zi, la Londra, in anul 2022.
Maria și cu mine eram în vizită la Londra și ne plimbam prin Piccadilly Circus când m-am uitat la clădirile din jur. Deodată, ceva mi-a atras atenția. Acolo, deasupra mea, cu niște cifre digitale uriașe și roșii, scria 2:22.
Pentru o clipă am crezut că mă uit la un ceas. Cifrele acelea m-au dus imediat cu zeci de ani în urmă — în dormitorul nostru din Schaumburg, la ceasul deșteptător de lângă pat și la acel sunet ciudat din întuneric.
Pssst.
Am făcut imediat o fotografie. Apoi m-am uitat mai atent. Nu era un ceas.
Era un teatru care făcea reclamă unei producții numite 2:22 — A Ghost Story. O poveste cu fantome?
Dintre toate numerele din lume. Dintre toate subiectele din lume. 2:22 — A Ghost Story.
Bineînțeles că trebuia să aflu mai multe. Am căutat despre ce era vorba. Din fericire, am descoperit că fantoma lor era cu totul diferită de a noastră.
Așa că m-am liniștit.
Nu-mi furaseră povestea.
Iar acum, la aproape patruzeci de ani după ce Maria și cu mine am auzit pentru prima dată acel pssst în mijlocul nopții, m-am hotărât, în sfârșit, să o povestesc eu însumi.
A existat într-adevăr o fantomă la 1014 Bradford Lane?
Nu știu. Știu doar ce am auzit eu. Știu ce a auzit Maria.
Și știu ce arăta ceasul:
2:22.
Și apoi…?
Ți-a plăcut povestea?
Ajută-ne să păstrăm amintirile vii.