Doua borcane și doi pești neon
de Ovi Catanescu
Când Maria și cu mine eram studenți în București, aveam venituri foarte mici. Eu primeam niște bani de la facultate datorită notelor bune, iar mama mă ajuta ori de câte ori putea, dar aveam nevoie de încă o modalitate de a ne întreține.
Am găsit această posibilitate în ceva ce iubisem încă din copilărie: peștii tropicali.
În fiecare duminică se organiza un târg mare, unde oamenii puteau găsi aproape orice — obiecte vechi, fructe și legume, articole pentru gospodărie, animale de companie, acvarii și pești tropicali. Era singurul târg de acest fel din București, cartierul Dămăroaia, motiv pentru care veneau oameni din toate colțurile orașului.
Târgul era departe de locul în care locuiam. Pentru a ajunge acolo trebuia să schimbăm de mai multe ori mijloacele de transport, inclusiv autobuze și un tramvai. În timpul săptămânii, Maria și cu mine eram ocupați cu facultatea și cu celelalte responsabilități, așa că duminica era singura zi în care puteam face această călătorie lungă.
În timpul primelor noastre vizite, am observat că erau mulți vânzători de pești tropicali, dar cei mai mulți ofereau aceleași specii obișnuite.
Noi am hotărât să facem ceva diferit.
Câțiva pasionați cu experiență creșteau acasă specii mai rare și le vindeau numai oamenilor care veneau direct la ei. Maria și cu mine am cumpărat câțiva dintre acești pești deosebiți și am învățat să-i reproducem singuri.
Reproducerea peștilor tropicali era mult mai complicată decât simpla așezare a unui mascul și a unei femele în același acvariu. Fiecare specie avea nevoie de condiții diferite. Ne trebuiau acvarii speciale pentru reproducere și acvarii separate pentru icre, pentru puietul abia ieșit și pentru peștii tineri, pe măsură ce creșteau. Acvariilor în care țineam peștii tineri pregătiți pentru vânzare le spuneam „creșa”.
Cunoșteam foarte bine toate aceste procedee. De fapt, aceste cunoștințe reprezentau unul dintre motivele pentru care fratele meu, Adi, și cu mine visasem cândva să scriem o carte despre peștii tropicali.
Transportarea peștilor la târgul de duminică era o adevărată aventură.
Foloseam două borcane de muraturi din sticlă, fiecare având o capacitate de aproximativ cinci galoane, adică aproape 19 litri. Le umpleam cu apă și puneam peștii înăuntru. Acopeream gurile borcanelor cu folie de plastic, pe care o fixam cu benzi elastice, apoi așezam borcanele în sacoșe mari și rezistente, asemănătoare unor genți de voiaj.
Maria și cu mine le căram împreună în toate mijloacele de transport pe care trebuia să le schimbăm. Sticla, apa și peștii făceau ca sacoșele să fie extrem de grele. De fiecare dată când autobuzul sau tramvaiul frâna brusc ori trecea peste o denivelare, apa se izbea de pereții borcanelor și stropea folia de plastic cu care erau acoperite.
În timpul călătoriei, foloseam o pompă manuală pentru a introduce aer în apă. La târg nu existau prize la care să putem conecta pompa unui acvariu, așa că am găsit o altă soluție: aduceam cu noi o cameră de cauciuc umflată, de la o anvelopă, și foloseam aerul din ea pentru a oxigena apa.
După ce ajungeam, închiriam o masă în zona rezervată vânzătorilor de pești tropicali. Așezam cele două borcane mari pe masă și ne pregăteam să primim clienții. Târgul era plin de oameni, glasuri, animale și agitație, dar Maria și cu mine eram prea preocupați să ne aranjăm masa și să păstrăm peștii sănătoși pentru a mai acorda atenție altor lucruri.
Peștii noștri atrăgeau atenția deoarece ofeream specii pe care puțini dintre ceilalți vânzători le aveau. Clienții ne întrebau despre diferitele varietăți, despre îngrijirea lor și despre prețuri. Unii încercau să negocieze, dar noi eram fermi. Cunoșteam calitatea și raritatea peștilor pe care îi crescuserăm.
Maria și cu mine făceam tot ce era necesar. Răspundeam la întrebări, explicam cum trebuiau îngrijiți peștii, încasam banii și puneam peștii cumpărați în punguțe transparente din plastic, umplute cu apă. Ne doream ca fiecare client să plece mulțumit, să revină duminica următoare și, poate, să aducă și alți cumpărători.
Cei mai mulți dintre clienții noștri erau adulți sau părinți însoțiți de copii. Nu-mi amintesc prea mulți dintre ei în mod individual, dar nu am uitat niciodată un anumit băiat.
El își dorea câțiva pești neon — pești mici și delicați, cu o dungă albastră fluorescentă de-a lungul corpului și cu o porțiune roșie în apropierea cozii. Dunga părea să strălucească asemenea unei lumini de neon, de unde provenea și numele lor.
Băiatul avea foarte puțini bani. Nu-și putea permite peștii neon; de fapt, nu avea destui bani pentru aproape niciunul dintre peștii aflați pe masa noastră.
Privindu-l, mi-am amintit deodată de mine, copil fiind, în Brăila.
Mă străduisem să economisesc suficienți bani pentru a cumpăra pești pentru un acvariu la mâna a doua, pe care un vecin mi-l dăduse aproape pe nimic. Când mătușa mea Puica cu familia ne-a vizitat de la București, a văzut cât de mult îmi doream să populez acel acvariu. Și-a amintit că un fost coleg de facultate de la biologie locuia în Brăila și era pasionat de peștii tropicali.
Mătușa mea mi-a spus să merg la el și să-i spun că ea mă trimisese.
M-am dus la casa lui, i-am transmis mesajul și mi-a dat aproximativ zece pești. Am fost extraordinar de fericit. Acei pești însemnau pentru mine mult mai mult decât valoarea lor în bani.
Ani mai târziu, stând în spatele mesei noastre la târgul de duminică, am recunoscut aceeași dorință în ochii băiatului.
I-am dăruit doi pești neon și i-am explicat cu grijă cum să-i îngrijească, deoarece erau mai sensibili decât multe dintre speciile obișnuite. Îmi amintesc și astăzi cât de fericit a fost.
La sfârșitul unei duminici obișnuite, ne rămâneau de obicei câțiva pești nevânduți. Îi transportam acasă în aceleași borcane mari, îi puneam din nou în acvariile-creșă și îi îngrijeam până la următoarea zi de târg.
Munca era grea, iar banii pe care îi câștigam nu erau mulți. Totuși, erau suficienți pentru a completa celelalte ajutoare pe care le primeam și pentru a contribui la cheltuielile pentru mâncare, gospodărie, facultate, îmbrăcăminte, pești noi și echipamente pentru acvarii. De asemenea, ne permiteau să ne bucurăm de câteva dintre plăcerile vieții de tineri căsătoriți — filme, spectacole de teatru, restaurante și, din când în când, câte un articol nou de îmbrăcăminte.
Dar, după mai bine de cincizeci de ani, nu-mi amintesc exact câți bani câștigam într-o anumită duminică.
Îmi amintesc chipul băiatului.
Cineva ajutase cândva un băiețel din Brăila să-și umple acvariul aproape gol. Ani mai târziu, acel băiețel devenise adult și întâlnise un alt copil care stătea în fața lui cu aceeași speranță și aproape fără niciun ban.
Poate că acei doi pești neon nu făceau decât să-și continue drumul de la un copil la altul.
Ți-a plăcut povestea?
Ajută-ne să păstrăm amintirile vii.