Povestea mititeilor noștri
de Ovi Catanescu
Mititeii sunt unul dintre acele feluri de mâncare care sunt inconfundabil românești. Sunt simpli, dar atunci când sunt făcuți cum trebuie și puși pe un grătar încins, parcă nimic nu se compară cu ei.
Când Maria și cu mine am venit în America, însă, nu știam să facem mititei.
Nici măcar nu aveam un grătar.
În primii ani nu ne preocupa prea mult să recreăm toate mâncărurile pe care le lăsasem în România. Ne începeam viața de la zero, munceam din greu și mâncam cam ceea ce ne puteam permite.
Cu timpul, am început să găsim mici modalități de a ne reîntâlni cu gusturile pe care ni le aminteam din România. Uneori eram invitați la masă de prieteni români care făceau mititei. Și biserica noastră românească îi pregătea de sărbători și la diferite ocazii. Îi mâncam acolo, iar uneori puteam cumpăra câțiva în plus, ca să-i luăm acasă și să-i congelăm.
Pentru niște emigranți români ca noi, mititeii erau mai mult decât ceva bun de mâncat.
Erau unul dintre acele gusturi familiare care, pentru câteva clipe, aduceau România puțin mai aproape.
Adevărata schimbare a venit mult mai târziu, când am deschis Ovi's Pub and Restaurant.
Am angajat un bucătar român de origine maghiară, pe nume Eugen Kerestes. Eugen era un om bun și un bucătar excelent, dar exista un lucru pe care nu l-am putut înțelege niciodată. Multe dintre rețetele lui le ținea în cap și nu prea voia nici să le scrie, nici să ni le împărtășească.
Ca proprietar al restaurantului, lucrul acesta mă îngrijora. Dacă într-o zi Eugen ar fi plecat, s-ar fi îmbolnăvit sau pur și simplu n-ar fi fost acolo, restaurantul trebuia să poată pregăti în continuare aceeași mâncare pe care clienții noștri se așteptau să o primească. Un restaurant nu putea depinde de memoria unei singure persoane pentru unele dintre preparatele din meniu.
Așa că am început să petrec din ce în ce mai mult timp în bucătărie, urmărind, învățând și descoperind, puțin câte puțin, rețetele lui.
Mai exista și un alt motiv foarte practic pentru care eram acolo: descoperisem că unii dintre bucătari furau mâncare.
Ceea ce crea o situație destul de amuzantă.
În timp ce încercam să-i împiedic pe alții să fure din bucătăria mea, eu încercam să fur rețetele bucătarului meu.
Am început să petrec din ce în ce mai mult timp în bucătăria restaurantului. Mai exista și un motiv foarte practic: descoperisem că unii dintre bucătari furau mâncare.
Dar, în timp ce eu eram atent la ceea ce dispărea din bucătărie, eram atent și la Eugen.
Cu alte cuvinte, în timp ce încercam să-i împiedic pe alții să fure din bucătăria mea, eu încercam să fur rețetele bucătarului meu.
Știam majoritatea ingredientelor pe care le folosea. Înțelegeam o bună parte din proces. Maria și cu mine adunasem și alte variante ale rețetei, inclusiv celebra rețetă originală asociată cu Caru' cu Bere din București.
Și am început să experimentăm acasă.
Dar tot lipsea ceva.
În cele din urmă am descoperit unul dintre secretele lui Eugen: frământa amestecul de carne aproximativ 30 de minute, până când acesta devenea aproape ca o pastă.
Evrika!
Asta era piesa care ne lipsea.
Mititeii nu au membrana care ține carnea laolaltă, așa cum au cârnații. Și totuși, atunci când amestecul este pregătit cum trebuie, micii își păstrează foarte bine forma pe grătar.
În sfârșit înțeleseserăm o parte esențială a tehnicii.
Din acel moment, rețeta a început, încetul cu încetul, să devină a noastră.
De-a lungul anilor, Maria și cu mine am continuat să o schimbăm și să o îmbunătățim. Am încercat diferite combinații de carne, am ales carne și ingrediente de calitate mai bună și, în cele din urmă, am început să cumpărăm ingrediente organice ori de câte ori era posibil.
Iar astăzi, pregătirea mititeilor a devenit ceva ce Maria și cu mine facem în continuare împreună.
Și nu facem o porție mică.
Când ne hotărâm să facem mititei, de obicei începem cu 40 sau 50 de livre de carne.
Maria pregătește amestecul. Pune toate ingredientele și frământă carnea până când ajunge la acea consistență de pastă despre care am aflat cu atâția ani în urmă că este atât de importantă. Apoi amestecul stă în frigider peste noapte, pentru ca toate ingredientele să aibă timp să lucreze împreună.
A doua zi începe mica noastră linie de producție.
Avem o presă pentru cârnați pe care o folosim pentru mititei. Maria o umple cu amestecul de carne și acționează maneta. Eu stau la celălalt capăt și primesc carnea pe măsură ce iese din presă.
Nu folosesc rigla.
Palma mea este rigla.
Măsor fiecare mititel după palmă, îl separ și așez mititeii pe tăvi, de obicei câte optsprezece sau douăzeci pe fiecare tavă. Apoi îi congelăm.
Pe unii îi mâncăm proaspeți. Ceilalți rămân în congelator pentru mesele cu familia, prietenii, sărbătorile și vizitele noastre.
Când am mers la Chattanooga, o tavă cu mititeii noștri a mers cu noi. Iar când îi vom vizita pe Alexander și Jackie la New York în noiembrie, o altă tavă va călători împreună cu noi.
Poate că asta este, de fapt, povestea acestei rețete.
La început mâncam mititeii făcuți de alții, pentru că noi nu știam să-i facem. Îi mâncam la prieteni și la biserica românească. Mai târziu, la Ovi's Pub, a trebuit aproape să fur secretele propriului nostru bucătar.
Maria și cu mine am experimentat, ne-am inspirat din vechi rețete românești, am schimbat combinațiile de carne, am îmbunătățit ingredientele și am continuat să ajustăm rețeta până când a devenit a noastră.
Iar acum noi suntem cei care ducem tăvi cu mititei copiilor noștri.
Unele rețete îți spun cum să pregătești o mâncare.
Altele îți spun pe unde ai trecut în viață.
Și după atâția ani de încercări, credem că am descoperit, în sfârșit, ce îi face pe mititeii noștri atât de buni:
Carne bună. Condimente bune. Frământare serioasă. O noapte la frigider.
Și un ingredient pe care nu-l veți găsi trecut printre cantități:
un pic de Owl Spit. 🦉
Ți-a plăcut povestea?
Ajută-ne să păstrăm amintirile vii.