Nu, mulțumesc. Mă descurc.
de Ovi Catanescu
După ce Maria și cu mine ne-am mutat, în octombrie 1995, din casa de pe Bradford Lane din Schaumburg în cea de la 1430 Falcon Lane, în Hoffman Estates, situația noastră financiară a început să se îmbunătățească de la an la an.
Maria își construia o carieră foarte reușită în domeniul imobiliar la Century 21, iar eu lucram ca manager contabil la Fagor Automation, o mică firmă spaniolă din Elk Grove Village.
Sunt multe povești din acei ani, dar astăzi mi-am amintit una despre un om pe nume Bob.
Bob era vânzător la magazinul de băuturi Binny’s din Schaumburg.
Mergeam destul de des acolo pentru că aveau o selecție excelentă de vinuri, bere și băuturi spirtoase. De obicei, mergeam când aveam o petrecere acasă sau când Maria și cu mine eram invitați la niște prieteni și voiam să ducem o sticlă bună de vin.
Pe vremea aceea, credeam că mă pricep destul de bine la vinuri și bere.
Ori de câte ori un vânzător se apropia de mine și mă întreba dacă am nevoie de ajutor, răspunsul meu era întotdeauna același:
„Nu, mulțumesc. Mă descurc.”
Într-o zi, m-am dus la Binny’s să cumpăr vin și bere pentru o petrecere pe care urma să o avem în acel weekend. Nu-mi mai amintesc ce fel de petrecere era, dar știam aproximativ ce avea să gătească Maria și încercam să aleg vinurile potrivite pentru mâncarea pe care urma să o servim.
Am intrat în magazin convins că va fi o treabă simplă. Credeam că voi lua repede ce-mi trebuie și voi pleca. N-aveam nici cea mai mică idee că aveam să petrec mai bine de o oră acolo.
În timp ce mă plimbam printre rafturi, un domn mai în vârstă s-a apropiat de mine.
„Aveți nevoie de ajutor? Poate aveți niște întrebări?”
Primul meu impuls a fost să-i dau răspunsul meu obișnuit:
„Nu, mulțumesc. Mă descurc.”
Dar ceva m-a oprit.
Poate zâmbetul lui. Poate expresia feței. Părea sincer interesat să mă ajute, nu doar să-mi vândă ceva.
Așa că, de data aceasta, am spus da.
S-a prezentat.
„Eu sunt Bob.”
Bob a început să-mi pună întrebări. Ce fel de petrecere aveam? Ce mâncare urma să servim? Câte persoane vor fi? Ce fel de vinuri îmi plăceau?
Erau întrebările unui om care știa foarte bine ce făcea.
La sfârșit, mi-a mai pus una:
„Cât vreți să cheltuiți pe o sticlă de vin?”
I-am spus că nu voiam să dau mai mult de șapte-opt dolari pe sticlă.
„Pentru cina pe care o aveți”, mi-a spus el, „cred că un Merlot ar fi o alegere foarte bună.”
M-a dus la raftul cu Merlot și mi-a arătat o sticlă.
„Am unul foarte bun la 7,50 dolari.”
Era un Bogle. Am cumpărat șase sticle.
Vinul a fost excelent. Musafirii noștri au lăudat atât mâncarea Mariei, cât și vinul, iar din ziua aceea, de fiecare dată când mă întorceam la Binny’s, îl căutam pe Bob. De obicei era acolo.
Cu timpul, am aflat că era pensionar și că lucra la magazin pentru că îi făcea plăcere să-i ajute pe oameni să găsească o sticlă bună de vin fără să cheltuiască o avere.
Încetul cu încetul, am ajuns să-l cunosc foarte bine.
Vizitele mele la Binny’s au devenit mai lungi decât înainte, dar nu mă deranja deloc. De fiecare dată când vorbeam cu Bob, învățam ceva nou — la început despre vinuri, iar mai târziu și despre viață.
Într-o zi, câțiva ani mai târziu, am venit cu o listă lungă de cumpărături. Aveam o petrecere mare și, ca de obicei, Bob m-a ajutat să aleg tot ce-mi trebuia.
Când am terminat, aveam cel puțin cinci cutii pline cu diferite vinuri, bere și băuturi spirtoase.
Bob și cu mine mergeam spre casa de marcat, încă vorbind, când o doamnă s-a oprit și s-a uitat la căruciorul meu plin.
„Presupun că aveți o petrecere mare”, mi-a spus.
Nici n-am apucat să deschid gura. Bob, cu cea mai serioasă expresie de pe față, i-a răspuns în locul meu:
„O, nu, nu, nu. Asta este porția lui săptămânală.”
Pentru o clipă s-a făcut liniște.
Apoi am izbucnit cu toții în râs.
Așa era Bob. Sută la sută.
După aceea, am continuat să-l caut de fiecare dată când intram în magazin. Uneori aveam nevoie de vin. Alteori de bere sau de ceva pentru o petrecere.
Și uneori, cred că pur și simplu voiam să mai stau puțin de vorbă cu Bob.
Vorbeam despre vinuri, despre ce mai apăruse nou, despre reduceri și, cu timpul, din ce în ce mai mult despre viață. Deveniserăm prieteni.
Apoi, într-o zi, după câțiva ani, am intrat la Binny’s și Bob nu era acolo.
L-am întrebat pe manager unde este.
„Bob s-a pensionat”, mi-a spus. „Nu se mai întoarce.”
Și, uite-așa, prietenul meu de la magazinul de vinuri a dispărut din viața mea.
Am continuat, bineînțeles, să cumpăr de la Binny’s. Din când în când, câte un vânzător se mai apropia de mine și mă întreba:
„Aveți nevoie de ajutor?”
Iar eu m-am întors la vechiul meu răspuns:
„Nu, mulțumesc. Mă descurc.”
Numai că acum cuvintele aveau un alt înțeles. De data aceasta chiar știam destul de multe despre vin.
Bob mă învățase bine. Și poate că mă învățase și altceva.
Uneori, când cineva te întreabă dacă ai nevoie de ajutor, merită să reziști primului impuls de a spune nu.
Pentru că, din când în când, dacă spui da, nu descoperi doar o sticlă bună de vin.
Poate descoperi un prieten.
Ți-a plăcut povestea?
Ajută-ne să păstrăm amintirile vii.