30 de mici la Doina
O amintire din 1973, de Ovi Catanescu, împreună cu Corso Pirjol
Era spre toamna anului 1973. Terminaserăm liceul și trecuseră examenele de admitere la facultate.
Nu eram tocmai în cea mai veselă perioadă a vieții noastre.
Eu încercasem să intru la Operatorie de Film și nu reușisem. Corso dăduse la Arhitectură, iar Socrate urma să facă o școală de comerț exterior. Pentru cei care nu intraseră la facultate, undeva în apropiere se profila armata.
Într-o zi ne-am întâlnit noi trei — Corso, Socrate și cu mine — și am ajuns la grădina de vară a restaurantului Doina.
Pe vremea aceea exista regula ca în restaurante berea să fie servită împreună cu mâncare. Bineînțeles, existau și excepții, iar unii chelneri nu respectau cu strictețe regulamentul. Noi mai fuseserăm de multe ori la Doina și ne loviserăm de problema asta. Și cum nici prea mulți bani nu aveam, trebuia să ținem cont și de cât ne costa mâncarea dacă voiam să bem câteva beri.
În ziua aceea eram doar noi trei la masă, puțin abătuți după examene și cu gândul la ceea ce urma să se întâmple cu noi.
Mai ales la armată.
Și atunci am făcut un pariu: cine pleacă primul în armată, când se întoarce, le dă celorlalți o masă cu mici și bere.
De vreme ce tot trebuia să comandăm ceva de mâncare, ne-am hotărât să luăm mici.
— Câți să luăm?
Nu știu cine a făcut calculul, dar ni s-a părut absolut rezonabil:
— Zece de fiecare!
Eram trei.
Treizeci de mici.
Chelnerul s-a uitat la noi.
— Pe un platou, toți micii?
— Da!
Ne-am luat berile și am așteptat.
După un timp, chelnerul a apărut cu o tavă mare, ovală, de inox, pe care se ridica un adevărat munte de mici.
Abia atunci, când i-am văzut pe toți treizeci împreună, ne-am dat seama ce prostie făcuserăm.
Am început însă vitejește.
Vitejia n-a ținut prea mult.
Corso își amintește că a clacat pe la al șaselea mic. Eu cred că tot cam pe acolo am ajuns.
Noroc cu Socrate.
Corso și cu mine eram mai mititei pe vremea aceea, în timp ce Socrate era cu un cap mai înalt decât noi și, din fericire, avea și un apetit pe măsură. Și-a terminat partea lui și apoi s-a apucat să ne ajute și pe noi cu ceea ce nu mai puteam mânca.
Nu mai știm exact câți mici a mâncat Socrate până la urmă, dar un lucru este sigur: el a salvat onoarea mesei și platoul cu cei 30 de mici.
Pariul nostru însă nu s-a mai împlinit niciodată.
Drumurile noastre au început să se despartă.
Corso a intrat la Arhitectură și a terminat facultatea. Socrate a urmat o școală de comerț exterior. Eu am încercat de cel puțin două ori să intru la Operatorie de Film, fără succes, și cred că până la urmă eu am fost primul dintre noi care a plecat în armată.
Așa că, tehnic vorbind, eu am pierdut pariul.
Numai că nu-mi amintesc să le fi dat vreodată masa promisă.
Iar povestea plecării mele în armată este o cu totul altă aventură.
Din păcate, Socrate nu mai este printre noi ca să ne spună și versiunea lui — și, poate, să ne lămurească odată pentru totdeauna câți dintre cei 30 de mici a mâncat el.
Au trecut de atunci mai bine de cincizeci de ani. Zilele acelea au rămas undeva foarte departe, dar Corso și cu mine încă ne amintim de grădina de vară de la Doina, de Socrate și mai ales de momentul în care chelnerul s-a uitat la trei puști care nu prea aveau bani nici de bere și a întrebat, probabil nevenindu-i să creadă:
— Pe un platou, toți micii?
— Da. Treizeci!
Și, după mai bine de jumătate de secol, încă ne amintim de ei.
Ți-a plăcut povestea?
Ajută-ne să păstrăm amintirile vii.