Campionii desculți, tenișii chinezești și incendiul de la Poiana Țapului
De Ovidiu Cătănescu, cu amintiri și completări de la fratele său, Adi, și mătușa sa, Adina
Când eram copii și locuiam în Brăila, eu și fratele meu, Adi, ne petreceam o mare parte din timpul liber jucând fotbal cu băieții din cartier.
Ca majoritatea copiilor din acele vremuri, nu aveam cine știe ce echipament sportiv. Jucam desculți, de cele mai multe ori cu mingi mici de cauciuc, deși, din când în când, apărea câte cineva cu o minge adevărată, de fotbal.
Nu conta prea mult cu ce minge jucam. Important era să jucăm.
Cartierul nostru avea chiar și propriul campionat de fotbal, organizat de un om căruia îi spuneam „tutungiu”. Omul lua competiția foarte în serios, ținea evidența echipelor, programul meciurilor și clasamentul.
Pentru noi era un adevărat campionat mondial!
Jucam cu o pasiune extraordinară, alergând desculți, întrecându-ne cu prietenii și visând, probabil, că într-o bună zi vom deveni mari fotbaliști.
Privind în urmă, îmi dau seama cât de puțin ne trebuia ca să fim fericiți.
Dar exista un lucru pe care mi-l doream enorm: o pereche de teniși.
Primii teniși și șutul care n-a mai ajuns la poartă
Pentru noi, strada era cel mai frumos teren de fotbal din lume. Ne trebuiau doar patru pietre ca să marcăm cele două porți și o minge. Apoi începeam să jucăm, iar meciurile puteau să țină de dimineața până seara.
Printre prietenii noștri se număra și Bebe Pătrașcu, care locuia în același bloc cu noi și cu Liviu Ștefănescu.
Bebe a fost primul dintre noi care a început să joace fotbal încălțat cu teniși. Nu-mi mai amintesc dacă erau teniși chinezești, dar știu sigur că erau teniși. Pentru noi, care jucam mai tot timpul desculți, era o adevărată noutate.
Într-o zi, în timpul unui meci, Bebe avea mingea și se pregătea să șuteze la poartă. Se afla foarte aproape de bordura trotuarului, dar asta nu părea să-l deranjeze.
Nu știu ce i-a trecut prin cap, dar s-a hotărât să tragă un șut de toată frumusețea, probabil unul dintre acelea care ar fi trebuit să lase portarul fără nicio șansă.
Și a șutat!
Numai că, în loc să lovească mingea, a lovit bordura cu toată puterea.
Durerea a fost atât de mare, încât Bebe n-a mai putut continua meciul.
Dar adevărata tragedie, cel puțin în ochii noștri de copii, a fost alta: tenișul lui Bebe era distrus!
Primii teniși cu care văzuserăm pe cineva jucând fotbal pe strada noastră avuseseră parte de o carieră mult mai scurtă decât ne-am fi imaginat.
Iar mingea? Mingea nici măcar nu fusese atinsă!
Tenișii chinezești
Pe vremea aceea, tenișii chinezești erau ceva deosebit. Îmi amintesc perfect perechea mea: maro deschis, cu talpă verde de cauciuc.
Pentru un băiat care își petrecea cea mai mare parte a timpului alergând desculț, erau o adevărată comoară.
Eram nespus de mândru de ei și, când s-a ivit ocazia să petrecem o vacanță în Valea Prahovei, bineînțeles că am vrut să-i iau cu mine.
Nu aveam prea des posibilitatea să plecăm în vacanțe departe de Brăila, așa că excursia aceasta era un eveniment important pentru noi.
Destinația noastră era Poiana Țapului, o frumoasă localitate de munte din Valea Prahovei, înconjurată de păduri și de impresionanții Munți Bucegi.
Vacanța noastră la Poiana Țapului
Mama nu a putut veni în această excursie, iar tata nici atât. Din fericire, mătușa noastră Adina, sora mamei, ne-a luat pe mine și pe Adi la Poiana Țapului.
Mergeam în vizită la cealaltă mătușă a noastră, Puica, soția lui Nelu, fratele mamei. Puica mergea la Poiana Țapului mult mai des decât noi și cunoștea bine zona.
Am plecat toți trei cu trenul din Brăila, nerăbdători să ajungem la munte.
Dar, după cum mi-a povestit recent Adina, aventura noastră a început înainte să ajungem la destinație.
Dintr-un motiv pe care niciunul dintre noi nu și-l mai amintește, nu am coborât din tren la Poiana Țapului. Am mers mai departe, până la următoarea stație, Bucegi.
Și iată-ne pe toți trei, cu toate bagajele, la o stație de tren distanță de locul unde trebuia să ajungem.
Ce era de făcut?
Am luat-o pe jos!
Îmi amintesc că de la Bucegi până la Poiana Țapului exista un trotuar pe toată distanța. Adina își amintește foarte bine efortul de a parcurge drumul pe jos, cu toate bagajele după noi.
Am verificat recent pe Google Maps, iar traseul pietonal de astăzi are aproximativ 10 kilometri, adică 6,2 mile, și durează în jur de două ore și patruzeci și două de minute. Bineînțeles, nu putem ști dacă acesta era exact traseul pe care l-am parcurs atunci.
Imaginați-v-o pe Adina, responsabilă de doi băieți dornici de aventură, mergând cu bagajele pe un drum de munte, aproape trei ore, înainte ca vacanța noastră să fi început cu adevărat!
Pentru doi băieți obișnuiți cu peisajul de câmpie al Brăilei, munții reprezentau o lume cu totul diferită. Aveam păduri de explorat, pâraie, clădiri necunoscute și nenumărate ocazii de aventură.
Iar plimbarea noastră neașteptată nu era decât începutul.
Fata care ne-a învățat să dansăm Twist
În aceeași casă în care eram cazați mai locuia o familie care avea o fată ceva mai mare decât Adi.
După cum își amintește fratele meu, fata părea să-l placă. În plus, ea ne-a făcut cunoștință cu ceva care devenea foarte la modă în acei ani: Twistul.
Ne-a învățat pe amândoi să dansăm.
Îmi și imaginez cum ne chinuiam să învățăm mișcările acelea, răsucindu-ne în toate direcțiile sub privirile atente ale instructoarei noastre, puțin mai mare decât noi.
Adi își amintește foarte bine de ea și bănuiesc că lecțiile de dans nu erau singurul motiv!
A fost una dintre acele mici întâmplări care au făcut vacanța de neuitat.
Bineînțeles, dansul nu era ocupația noastră principală.
Ne așteptau aventuri mult mai periculoase.
Incendiul de la școală
Într-o zi, eu și Adi ne-am hotărât să explorăm școala din localitate.
Fiind curioși din fire și, probabil, ceva mai aventuroși decât ar fi trebuit, am ajuns până în podul clădirii.
Acolo am descoperit un cuib de viespi.
Doi copii cuminți și cu scaun la cap ar fi lăsat cuibul în pace și s-ar fi întors liniștiți jos.
Din nefericire, noi nu făceam parte din această categorie.
Nu știu cum ne-a venit extraordinara idee de a folosi chibrituri ca să scăpăm de viespi.
Cert este că, în scurt timp, experimentul nostru a produs fum și un incendiu.
Ceea ce începuse ca o simplă aventură s-a transformat într-o situație cât se poate de serioasă.
Au fost chemați pompierii, care au sosit să se ocupe de consecințele curiozității noastre.
Nu pot decât să-mi imaginez ce au gândit adulții când au aflat ce se întâmplase.
Eu și Adi reușiserăm să transformăm o zi obișnuită de vacanță într-un eveniment care necesita intervenția pompierilor!
Din fericire, am scăpat nevătămați.
Și, așa cum numai copiii știu să facă, ne-am întors în cele din urmă la distracțiile noastre, lăsându-i pe adulți să se descurce cu emoțiile pe care le provocaserăm.
Râul Prahova și tenișul dispărut
O altă aventură a avut loc pe malul râului Prahova.
Îmi adusesem cu mine prețioșii teniși chinezești și, într-o zi, în timp ce ne jucam în apropierea râului, am reușit să pierd unul dintre ei în apă.
Curentul l-a luat imediat.
Am privit neputincios cum frumosul meu teniș maro deschis, cu talpa lui verde de cauciuc, era purtat la vale, până când a dispărut.
Pentru un băiat care visase atât de mult să aibă o pereche de teniși, era o adevărată tragedie.
Eram distrus.
Când mama a aflat ce se întâmplase, mi-a promis că îmi va cumpăra o altă pereche.
Promisiunea ei a fost suficientă ca să mă liniștească, deși nu am uitat niciodată imaginea tenișului meu plutind pe apa Prahovei.
Între incendiul de la școală și tenișul dispărut, eu și Adi reușiserăm cu siguranță să profităm din plin de vacanță!
O mărturisire după mulți ani
Ani la rând, povestea incendiului de la școală a rămas unul dintre acele secrete ale copilăriei pe care eu și fratele meu le-am purtat cu noi.
Mult mai târziu, când eram deja adult, i-am mărturisit în sfârșit mamei că eu și Adi provocaserăm din greșeală un incendiu la școală, în timpul vacanței de la Poiana Țapului.
Mă așteptam să fie surprinsă.
N-a fost.
La urma urmei, își cunoștea băieții mai bine decât oricine.
Ne crescuse, ne văzuse intrând în tot felul de încurcături și reușise cumva să supraviețuiască tuturor aventurilor noastre din copilărie.
Până în ziua în care i-am făcut această mărturisire, bănuiesc că nu mai existau prea multe lucruri pe care i le-aș fi putut povesti despre mine și Adi și care să o șocheze cu adevărat.
Privind în urmă
Când mă gândesc astăzi la acea vacanță, îmi amintesc munții frumoși, aventurile noastre, tenișii chinezești pe care îi iubeam atât de mult și fata aceea mai mare care ne-a învățat să dansăm Twist.
Îmi amintesc bucuria de a descoperi locuri necunoscute alături de fratele meu și libertatea extraordinară de care ne bucuram în copilărie.
Și, bineînțeles, îmi amintesc incendiul de la școală.
Mama și tata nu au putut veni cu noi, dar mătușa Adina ne-a luat cu trenul din Brăila pentru a o vizita pe mătușa Puica. Iar din cauza stației la care am uitat să coborâm, a trebuit să ne însoțească și într-o plimbare neașteptată, de la Bucegi până la Poiana Țapului, cu toate bagajele după noi.
Chiar și după atâția ani, Adina își amintește cât de obositor a fost acel drum. Iar eu îmi amintesc și acum trotuarul care părea să se întindă până la destinație.
Plecaserăm din Brăila cu doi teniși chinezești, o curiozitate fără margini și absolut nicio intenție de a provoca necazuri.
Ne-am întors cu un teniș mai puțin, câteva mișcări noi de dans, amintirea unei aventuri la munte care începuse cu o stație de tren prea departe și un secret pe care aveam să i-l mărturisim mamei abia după mulți ani.
Și ce vacanță a fost! 🦉
Ți-a plăcut povestea?
Ajută-ne să păstrăm amintirile vii.