Două nopți în Balta Brăilei
De Ovidiu Cătănescu, cu amintiri și completări de la fratele său, Adi
O aventură cu cei mai buni prieteni
Crescând în Brăila, eu și fratele meu, Adi, am avut norocul să avem prieteni minunați și o mamă care a fost, fără îndoială, cea mai bună prietenă pe care am avut-o vreodată.
Printre cei mai apropiați prieteni ai noștri din copilărie se numărau Dănuț și Marian Ioan. Adi și Marian erau colegi de clasă, iar noi patru petreceam nenumărate ore împreună, punând la cale tot felul de aventuri și bucurându-ne de libertatea copilăriei.
Într-o zi, ne-a venit ceea ce noi consideram a fi o idee extraordinară: să petrecem o săptămână întreagă în Balta Brăilei.
Pentru cei care nu cunosc locurile, Balta Brăilei face parte din peisajul extraordinar al Dunării, cu brațele sale de apă, insulele, stufărișurile și bogăția de păsări și animale sălbatice. Pentru un grup de băieți dornici de aventură, era destinația perfectă.
Ne imaginam deja cum aveam să ne petrecem zilele explorând, pescuind și bucurându-ne de viață, departe de ochii vigilenți ai adulților.
Exista însă o mică problemă.
Aveam nevoie de aprobarea mamei.
Negocierile cu mama
Ne-am prezentat în fața mamei cu propunerea noastră, pregătită cu mare grijă.
Am asigurat-o că vom fi responsabili, că vom avea grijă unii de alții și că vom respecta întocmai toate sfaturile pe care ni le va da.
Bineînțeles, noi am cerut o săptămână întreagă.
Mama ne-a ascultat planurile entuziaste și, în cele din urmă, ne-a dat răspunsul:
— Două nopți. Nu mai mult!
A avut grijă să ne explice că trebuia să luăm cu noi suficientă apă de băut, mâncare, medicamente și tot ce ne-ar fi putut trebui pe durata micii noastre expediții.
Când venea vorba despre siguranța noastră, nu era loc de improvizații.
I-am promis că vom respecta toate instrucțiunile.
Deși speraserăm inițial să obținem aprobarea pentru o săptămână întreagă, două nopți departe de casă reprezentau o victorie extraordinară.
Aveam aprobarea!
Expediția noastră se mărește
Pe măsură ce planurile prindeau contur, ni s-au alăturat încă trei prieteni: Bebe Pătrașcu, Marcel Crețu și prietenul meu Marin, căruia îi spuneam Marin Țiganul.
Grupul nostru ajunsese astfel la șapte băieți: Adi, Dănuț, Marian, Bebe, Marcel, Marin și cu mine.
Eram pregătiți pentru aventura din Balta Brăilei.
Privind în urmă, nu pot decât să-mi imaginez ce trebuie să fi gândit mama când a acceptat să lase un grup de băieți atât de tineri să petreacă două nopți departe de casă, înconjurați de apă și sălbăticie.
Dar avea suficientă încredere în noi ca să ne lase să plecăm, cu condiția să respectăm ceea ce stabiliserăm împreună.
Iar încrederea aceea era ceva cu totul deosebit.
Plecarea înainte de răsărit
Aventura noastră a început pe la ora trei dimineața.
În jurul orei patru și jumătate traversam deja Dunărea cu barca, îndreptându-ne spre destinația noastră. Plecarea aceea, în întunericul dimineții, făcea expediția și mai palpitantă.
Pe la ora șase găsiserăm deja un loc potrivit și ne apucaserăm să ne construim adăpostul.
Am folosit tot ce am găsit prin împrejurimi, împreună cu frânghiile și sârmele pe care le aduseserăm de acasă.
Eram foarte mândri de construcția noastră. La urma urmei, urma să petrecem două nopți acolo și aveam nevoie de un adevărat cartier general!
Odată terminat adăpostul, eram gata să ne bucurăm de micul nostru paradis.
Trăiam ca niște regi
În timpul zilei, viața era minunată.
Pescuiam, înotam, ne jucam și ne bucuram de fiecare minut de independență.
Găteam peștele pe care îl prindeam și îl mâncam cu mămăligă.
Ce și-ar fi putut dori mai mult șapte băieți?
Aveam libertate din belșug, prieteni buni, pește proaspăt și un loc de joacă extraordinar, oferit de natură.
Mama insistase să luăm suficientă mâncare și apă, dar faptul că ne prindeam și ne găteam singuri peștele făcea experiența și mai plăcută.
Ne simțeam ca niște exploratori cu experiență, perfect capabili să avem grijă de noi înșine.
Cel puțin până la apariția țânțarilor.
Invazia
Pe măsură ce se apropia seara, au început să apară țânțarii.
Și nu câțiva țânțari.
Mii de țânțari!
Veneau în valuri și ne atacau din toate direcțiile. Dintr-odată, minunatul nostru adăpost nu ni se mai părea chiar atât de minunat.
Am încercat tot ce ne-a trecut prin cap ca să ne protejăm.
Am astupat fiecare gaură pe care am găsit-o și am încercat să închidem cât mai bine toate deschiderile adăpostului.
Când am văzut că nici asta nu era suficient, ne-am acoperit cu tot ce aveam la îndemână, inclusiv cu rucsacurile.
Magnifica noastră expediție se transformase într-o adevărată luptă pentru supraviețuire împotriva țânțarilor din Balta Brăilei!
Nu aveam nicio scăpare.
Visaserăm să petrecem o săptămână întreagă în acest paradis. Acum începeam să înțelegem de ce mama avusese probabil dreptate când ne limitase aventura la două nopți.
Încă o noapte
În ciuda țânțarilor, nu eram pregătiți să capitulăm chiar atât de repede.
Am mai îndurat o noapte, făcând tot ce ne stătea în putință ca să ne apărăm de atacurile lor neîncetate.
Până atunci însă, entuziasmul nostru pentru viața în sălbăticie scăzuse considerabil.
Pescuitul era minunat. Înotul era minunat. Gătitul și mesele împreună erau minunate.
Dar să dormi în mijlocul a mii de țânțari flămânzi era cu totul altă poveste!
După a doua noapte, ne-am strâns lucrurile, ne-am desfăcut tabăra și ne-am pregătit să ne întoarcem acasă.
Expediția noastră durase exact cât ne permisese mama.
Două nopți. Nu mai mult!
Înapoi acasă, la cea mai bună prietenă a noastră
Când ne-am întors, aveam o mulțime de lucruri să-i povestim mamei.
Traversarea Dunării înainte de răsărit, adăpostul pe care ni-l construiserăm singuri, peștii prinși, mesele pregătite de noi și, bineînțeles, invazia de neuitat a țânțarilor.
Mama s-a bucurat să ne asculte aventurile.
Dar, mai presus de toate, ne întorseserăm teferi acasă și ne respectaserăm înțelegerea cu ea.
Cred că experiența aceasta i-a întărit încrederea în noi. Ne oferise ocazia să demonstrăm că eram capabili să ne asumăm responsabilitatea pentru propriile noastre fapte, iar noi făcuserăm exact acest lucru.
Privind în urmă, îmi dau seama cât de norocoși am fost eu și Adi să avem o mamă care înțelegea că un copil are nevoie de libertate, de aventură și de posibilitatea de a învăța din propriile experiențe.
Nu spunea pur și simplu „da” la tot ce ne doream. Stabilea reguli, ne explica ce trebuia să facem și se aștepta să ne ținem promisiunile.
Și apoi avea încredere în noi.
Plecaserăm de acasă visând să petrecem o săptămână întreagă în Balta Brăilei.
Ne-am întors după două nopți, epuizați de țânțari, dar extraordinar de mândri de expediția noastră.
Poate că țânțarii câștigaseră bătălia, dar noi ne întorseserăm acasă cu ceva mult mai prețios: amintiri minunate, prietenii și mai puternice și încrederea că mama ne considera suficient de responsabili ca să ne lase să descoperim lumea pe cont propriu.
Iar asta valora mult mai mult decât o săptămână întreagă în paradis.
Dedicată mamei noastre, cea mai bună prietenă pe care eu și Adi am avut-o vreodată.
O amintire din copilărie, de Ovidiu Cătănescu, cu contribuții de la Adi, pentru Owl Spit – Biblioteca Română. 🦉
Ți-a plăcut povestea?
Ajută-ne să păstrăm amintirile vii.