Enciclopedia pe care n-am terminat-o niciodată
De Ovidiu Cătănescu, cu amintiri și completări de la fratele meu, Adi
Doi frați și un subsol plin de viață
Când eu și fratele meu Adi eram copii în Brăila, România, casa părinților noștri adăpostea considerabil mai multe viețuitoare decât cei patru membri ai familiei.
Tatăl nostru iubea animalele. De-a lungul timpului, am avut pui de găină, boboci de rață, gâște și iepuri. Poate că era inevitabil ca și cei doi fii ai lui să dezvolte aceeași fascinație pentru lumea viețuitoarelor.
Adi, care era cu doi ani mai mare decât mine, era pasionat în special de păsări. În subsolul blocului nostru, a construit o volieră atât de mare, încât putea intra și umbla prin ea. La un moment dat, avea acolo aproximativ șaizeci de peruși.
Eu preferam peștii.
Am început cu un acvariu la mâna a doua, cumpărat de la un vecin aproape pe nimic. Nu-mi mai amintesc exact de unde au venit primii mei pești tropicali, dar îmi amintesc foarte bine ce a urmat.
Colecția mea a crescut treptat, până când am ajuns să am aproximativ douăzeci de acvarii, în care trăiau sute de pești tropicali.
Subsolul nostru devenise o adevărată grădină zoologică în miniatură. Adi petrecea nenumărate ore îngrijindu-și păsările, iar eu mă dedicam observării, hrănirii și reproducerii peștilor mei.
Eram încă foarte tineri, dar îngrijirea tuturor acestor animale ne-a învățat mai multe decât ne dădeam seama la vremea aceea. Am învățat să recunoaștem schimbările din comportamentul lor, să le înțelegem nevoile și să le asigurăm condițiile necesare pentru a supraviețui și a se reproduce.
Una era să crești pești. Cu totul altceva era să-i înțelegi.
Voiam să știu de unde proveneau, cum arătau habitatele lor naturale, cum se reproduceau și de ce condiții aveau nevoie pentru a supraviețui.
Unele specii erau relativ ușor de înmulțit. Altele necesitau multă răbdare, observație atentă și condiții speciale.
Experimentam cu diferite acvarii, plante acvatice și amenajări pentru reproducere. Am descoperit că până și diferențele mici ale condițiilor din apă puteau determina succesul sau eșecul unei încercări de reproducere.
Și, oriunde mergeam, dacă exista un acvariu în încăpere, îl observam imediat.
Această pasiune avea să mă conducă, într-o bună zi, într-o farmacie din Brăila.
Peștele auriu de la farmacie
Într-o zi, am intrat într-o farmacie ca să ridic o rețetă medicală.
Nu-mi mai amintesc mare lucru despre rețetă, dar îmi amintesc perfect ce am descoperit în interiorul farmaciei.
Farmacistul avea mai multe acvarii pline cu pești frumoși. Într-unul dintre ele se aflau câțiva pești aurii maturi, printre care și ceea ce eu consideram a fi cel mai mare și mai frumos pește auriu pe care îl văzusem vreodată.
Firește, am început să pun întrebări.
Am aflat că majoritatea peștilor farmacistului proveneau din București. L-am întrebat și cât ar vrea pentru acel pește auriu magnific.
— Nu este de vânzare, mi-a spus.
Îl păstra pentru reproducere.
Asta nu m-a împiedicat să mi-l doresc în continuare.
De-a lungul anilor, am continuat să vizitez farmacia. Eu și farmacistul ne-am împrietenit și discutam despre pești: de unde îi procura, cum îi îngrijea și cum îi înmulțea.
De fiecare dată când mergeam acolo, peștele acela superb era tot în acvariu.
Am început să economisesc bani, gândindu-mă că poate, într-o bună zi, voi reuși să-l cumpăr.
Au trecut anii.
Apoi a venit momentul ca familia noastră să părăsească Brăila și să se mute la București.
Poate că farmacistul și-a dat seama că aceasta era, într-adevăr, ultima mea ocazie. În cele din urmă, după atâția ani de vizite, a acceptat să-mi vândă peștele.
Prețul era de 75 de lei.
Eu economisisem 60.
Pentru un băiat de vârsta mea, era deja o sumă considerabilă. I-am oferit toți banii pe care îi aveam, dar farmacistul nu voia să lase prețul sub 75 de lei.
Așa că m-am dus la mama.
Așa cum făcea de multe ori când ceva conta cu adevărat pentru mine, mi-a dat diferența.
În sfârșit, peștele auriu era al meu!
Călătoria spre București
Numai câteva săptămâni mai târziu, familia noastră se pregătea să plece din Brăila.
Nu puteam lua cu noi întreaga lume de animale pe care eu și Adi o creaserăm în subsol. Păsările lui și majoritatea peștilor mei au trebuit să fie dăruiți.
Dar existau câțiva pești pe care eram hotărât să-i iau cu mine la București.
Îmi amintesc și acum cum stăteam în cabina camionului care ne transporta mobila și toate lucrurile, ținând în brațe un borcan mare în care se aflau peștii mei.
Dintre toate lucrurile pe care familia noastră le muta dintr-un oraș în altul, acel borcan era unul dintre cele mai importante pentru mine.
Înainte să plecăm, mama unor copii din blocul nostru mi-a văzut frumosul pește auriu și s-a oferit să-l cumpere.
Argumentul ei era cât se poate de logic.
Mă mutam la București. Cu siguranță, într-un oraș atât de mare, aveam să găsesc alți pești, poate chiar mai frumoși.
Bineînțeles că am refuzat.
Mi-am amintit ceva ce mă învățase bunicul meu, o vorbă înțeleaptă pe care o înțelesesem încă de mic:
„Nu da vrabia din mână pe cioara de pe gard.”
Admirasem acel pește auriu ani la rând. Economisisem bani pentru el. Mama mă ajutase cu ultimii 15 lei.
Și acum era al meu.
Nu aveam de gând să renunț la ceva ce iubeam deja pentru posibilitatea de a găsi, undeva, ceva mai bun.
Așa că peștele a venit cu mine la București.
Peștii aurii din Balta Albă
După ce ne-am stabilit la București, pasiunea mea pentru pești a continuat.
O parte dintre peștii aurii pe care îi adusesem cu mine au ajuns, în cele din urmă, într-un acvariu cu totul diferit: lacul din Balta Albă.
Le-am dat drumul acolo.
La vremea aceea, nu aveam nicio idee dacă aveau să supraviețuiască. Pur și simplu i-am privit dispărând în apă și m-am întrebat ce se va alege de ei.
Cam un an mai târziu, am văzut niște copii pescuind în lac.
Printre peștii pe care îi prindeau se aflau și pești aurii.
Nu aveam de unde să știu dacă erau urmașii celor cărora le dădusem eu drumul. Dar, firește, îmi plăcea să cred că așa era.
Poate că o mică parte din lumea acvatică pe care o creasem în subsolul din Brăila supraviețuise călătoriei până la București și își întemeiase o nouă viață în apele din Balta Albă.
Bineînțeles, ne-am hotărât să scriem o enciclopedie
Când eu și Adi am ajuns la liceu, interesele noastre depășiseră cu mult simpla creștere a peștilor și a păsărilor.
Observaserăm că în România nu exista o carte bună, accesibilă, în limba română, despre peștii tropicali de apă dulce.
Așa că, bineînțeles, ne-am hotărât să scriem noi una.
Și nu orice fel de carte, ci o enciclopedie a peștilor tropicali de apă dulce!
Ambiția noastră, după cum mi-a amintit recent Adi, era mult mai mare decât realizarea unui simplu ghid de acvaristică sau descrierea câtorva specii populare.
Voiam să realizăm o lucrare enciclopedică despre peștii tropicali de apă dulce din aproape toate ecosistemele importante ale lumii.
Ne imaginam capitole despre peștii din jungla amazoniană, din marile lacuri africane și din râurile, mlaștinile și orezăriile Asiei de Sud-Est.
De la un ecosistem la altul, voiam să prezentăm nu numai peștii, ci și mediile naturale în care trăiau.
Reușiserăm să facem rost de trei cărți străine despre pești tropicali: una în engleză, una în franceză și una în italiană.
Aceste cărți erau ghidurile și materialele noastre de referință, punctele de plecare pentru un proiect mult mai amplu, conceput de noi.
Intenționam să combinăm informațiile, să le traducem în română, să le organizăm și să adăugăm propriile noastre ilustrații.
Adi mi-a amintit recent filosofia din spatele acestei întreprinderi ambițioase:
„Dacă copiezi dintr-o singură carte, este plagiat. Dacă copiezi din două, poate că se observă mai greu. Dar dacă faci o singură carte din trei, aceea este o capodoperă!”
Nu-mi mai amintesc dacă am spus exact aceste cuvinte atunci, dar ele surprind perfect spiritul proiectului nostru.
Cu siguranță, ambiția nu ne lipsea!
Gluma a rămas memorabilă, dar ceea ce ne propuseserăm era mult mai ambițios decât simpla copiere a unor informații.
Voiam să înțelegem, să organizăm, să ilustrăm și să explicăm o lume întreagă.
Inspirația de la Muzeul Antipa
Unul dintre lucrurile pe care Adi și le amintește deosebit de bine este fascinația noastră pentru dioramele de la Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” din București.
Expozițiile muzeului recreau habitate naturale, prezentând animalele în peisaje atent construite, care îi ajutau pe vizitatori să-și imagineze mediile în care trăiau acestea.
Eram fascinați de ideea de a reproduce natura la scară mai mică.
Studiam dioramele, făceam schițe și colecționam ilustrații legate de ecosistemele care ne interesau.
Inspirați de ceea ce văzuserăm la muzeu, eu și Adi am venit chiar cu ideea de a crea decoruri pentru acvariile noastre.
Pictam peisaje subacvatice pe coli de hârtie și le așezam pe geamul din spate al acvariilor, sperând să le dăm mai multă profunzime și să le facem să arate ca niște adevărate lumi subacvatice.
Unele chiar ne-au ieșit destul de convingătoare.
Pentru o vreme, probabil că am crezut că inventaserăm ceva nou.
Abia mai târziu am descoperit că decoruri asemănătoare pentru acvarii existau deja în Europa Occidentală și în Statele Unite.
După cum mi-a amintit Adi, glumind, mai bine de cincizeci de ani mai târziu, se pare că cineva din Occident ne „furase” deja ideea genială, înainte ca noi să știm măcar că o avuseseră și alții!
Aceste experimente ne-au influențat și planurile pentru enciclopedie.
Ne imaginam ilustrații frumoase, care să prezinte nu numai peștii, ci și mediile naturale în care trăiau.
În imaginația noastră, cartea finală avea să îmbine știința, geografia, istoria naturală, cunoștințele practice și ilustrațiile.
Urma să explice de unde proveneau peștii, cum trăiau în natură și cum puteau fi îngrijiți și înmulțiți în acvarii.
Era un proiect ambițios pentru doi frați tineri, cu resurse limitate, dar aveam imaginație și entuziasm din belșug.
Un proiect prea mare pentru doi adolescenți
Din păcate, scrierea unei enciclopedii s-a dovedit a fi considerabil mai dificilă decât visarea uneia.
Eram încă liceeni. Aveam ore, teme, prieteni, petreceri și toate celelalte distracții obișnuite ale adolescenței.
Și, bineînțeles, mai aveam și animalele de care trebuia să avem grijă.
Acvariile mele necesitau atenție permanentă, iar Adi avea propriile responsabilități cu enorma lui colecție de păsări.
Enciclopedia pe care ne-o propuseserăm necesita cercetare, traducere, precizie științifică, talent artistic, organizare și nenumărate ore de muncă neîntreruptă.
Aveam entuziasm și imaginație.
Ceea ce nu aveam încă erau timpul, resursele și experiența necesare pentru a duce la bun sfârșit o asemenea întreprindere.
Încetul cu încetul, proiectul a fost amânat.
Au rămas cele trei cărți de referință, împreună cu notițele, desenele, schițele și planurile noastre ambițioase.
Dar enciclopedia nu a fost niciodată terminată.
În cele din urmă, viața ne-a dus în direcții diferite, iar proiectul a devenit unul dintre acele minunate visuri ale copilăriei care nu s-au materializat niciodată pe deplin.
La vremea aceea, poate că am considerat acest lucru un eșec.
După mai bine de cincizeci de ani, îl privesc altfel.
Poate că, până la urmă, n-a fost un eșec
Pasiunea mea pentru peștii tropicali nu a dispărut niciodată.
Ani mai târziu, după ce eu și Maria ne-am căsătorit, am crescut și am înmulțit varietăți rare de pești tropicali, pe care îi vindeam la piața de duminică din București.
Dar asta este o altă poveste.
Privind în urmă, mă întreb uneori ce s-ar fi întâmplat dacă eu și Adi am fi terminat, într-adevăr, enciclopedia.
Ar fi publicat-o cineva? Ar fi învățat alți tineri pasionați de acvaristică din România din ea?
Nu vom ști niciodată.
Dar poate că partea cea mai valoroasă a proiectului nu a fost cartea în sine.
A fost experiența de a lucra împreună, de a ne împărtăși curiozitatea și de a ne imagina că doi frați din Brăila puteau crea ceva ce încă nu exista în limba lor.
Am învățat despre pești, geografie, biologie, limbi străine și despre extraordinara diversitate a vieții de pe planeta noastră.
Am mai învățat și că este considerabil mai ușor să începi o capodoperă decât să o termini.
Cartea în sine nu a fost niciodată finalizată, dar curiozitatea și cunoștințele din spatele ei nu au dispărut.
Au supraviețuit în subsolul din Brăila, în voliera lui Adi, plină cu peruși, și în cele douăzeci de acvarii ale mele, populate cu sute de pești.
Au supraviețuit în băiatul care a intrat într-o farmacie după o rețetă și s-a întors acolo iar și iar, pentru că descoperise un acvariu.
Au supraviețuit în cei 60 de lei pe care i-am economisit de-a lungul anilor și în cei 15 lei pe care mi i-a dat mama, ca să pot cumpăra, în sfârșit, cel mai frumos pește auriu pe care îl văzusem vreodată.
Au supraviețuit într-un borcan cu pești, care călătorea în cabina unui camion încărcat cu mobilă, de la Brăila la București.
Au supraviețuit în peștii aurii eliberați în Balta Albă și în copiii pe care i-am văzut pescuind acolo un an mai târziu.
Au supraviețuit în cele trei cărți străine, răspândite pe o masă, și în schițele pe care le-am făcut studiind dioramele de la Muzeul Antipa.
Și au supraviețuit în doi frați liceeni care credeau că pot descrie peștii de apă dulce din întreaga lume tropicală.
După mai bine de o jumătate de secol, eu și Adi încă ne împărtășim amintirile, schimbăm idei și lucrăm împreună la povești.
Acum, datorită Owl Spit, enciclopedia noastră neterminată a inspirat, în sfârșit, o publicație.
Nu chiar capodopera pe care ne-o imaginaserăm inițial, dar poate ceva și mai valoros: o mică parte din copilăria noastră, păstrată pentru copiii noștri, nepoți și pentru oricine s-ar putea bucura de aventurile a doi frați care, cândva, credeau că pot scrie o enciclopedie.
La urma urmei, aveam trei cărți.
Cât de greu putea să fie?
Enciclopedia n-a fost terminată niciodată. Dar acum, în sfârșit, a devenit o poveste.
Ți-a plăcut povestea?
Ajută-ne să păstrăm amintirile vii.