Bine ați venit în America — și gândacii de bucătărie!
de Ovidiu Catanescu
Din seria „Primii noștri ani în America”
Când am sosit la Chicago, pe 19 august 1984, Maria era deja în America de aproape un an. Plecase din România pe 27 septembrie 1983, prin Olanda, iar acum eram, în sfârșit, împreună, pregătiți să începem o viață nouă.
Primul nostru cămin american era un apartament subvenționat, cu un dormitor, într-o clădire de 26 de etaje de pe Marine Drive, lângă lacul Michigan.
Locația suna impresionant. Marine Drive, Chicago, Lake Michigan! Numai că realitatea din interiorul apartamentului era ceva mai puțin impresionantă.
Mobilierul nostru provenea în mare parte din donații sau era recuperat de pe stradă. Nu ne deranja prea tare. Eram tineri, aveam de lucru și eram fericiți că puteam, în sfârșit, să ne construim viața împreună, fără restricțiile pe care le lăsaserăm în urmă în România.
Exista însă o problemă pe care nu o anticipaserăm: gândacii de bucătărie.
Și nu erau câțiva gândaci rătăciți!
Aveam impresia că apartamentul nostru era sediul central al unei organizații internaționale de gândaci. Erau peste tot, apăreau de nicăieri și păreau să nu aibă nici cea mai mică intenție de a se muta.
Am cumpărat insecticide și am început războiul.
Din păcate, oricâți reușeam să omorâm, a doua zi apăreau alții. Probabil veneau din apartamentele vecine, prin pereți, conducte și orice altă cale de acces disponibilă.
Într-o zi, am deschis o cutie de scobitori și am descoperit că era ocupată de gândaci. Am lăsat gândacii să iasă, am luat o scobitoare și apoi, gândindu-mă mai bine, am aruncat atât scobitoarea, cât și întreaga cutie la gunoi.
Ajunseserăm să verificăm aproape orice înainte de a-l folosi.
Dar evenimentul care avea să ne schimbe viața s-a petrecut într-o noapte.
Maria dormea liniștită când, deodată, s-a trezit țipând.
Un gândac se plimba pe fața ei!
Pentru Maria, acesta a fost momentul decisiv. Răbdarea ei ajunsese la capăt. Nu mai conta câte insecticide cumpăram sau câți gândaci reușeam să exterminăm.
Trebuia să plecăm de acolo!
Și așa a început căutarea primei noastre case în America.
Cum să cumperi o casă când aproape că nu ai bani
La vremea aceea, eu lucram la Allied Fabricating, unde câștigam 5,50 dolari pe oră, iar Maria câștiga 5,25 dolari pe oră. Mai târziu, ea avea să lucreze ca inginer proiectant la Singer Control.
Nu aveam economii importante, nu aveam un istoric de credit solid și nici experiență cu sistemul bancar american.
Când am început să discutăm cu agenți imobiliari despre posibilitatea de a cumpăra o casă, situația noastră financiară nu părea deloc încurajatoare.
Până când l-am întâlnit pe John Diaz.
John era și el imigrant, originar din India, și probabil că înțelegea mai bine decât mulți alții ce înseamnă să începi o viață nouă într-o țară străină.
Spre deosebire de ceilalți agenți cu care vorbiserăm, John nu ne-a spus că era imposibil.
— Da, cred că există o soluție!
Ideea lui era simplă, dar ingenioasă: în loc să căutăm o casă obișnuită, puteam cumpăra o proprietate cu mai multe apartamente. Am fi locuit într-unul dintre ele, iar veniturile din închirierea celorlalte ne-ar fi ajutat să plătim ipoteca.
John ne-a prezentat unui bancher care era dispus să analizeze situația noastră în ansamblu, luând în considerare atât veniturile din salarii, cât și chiriile pe care urma să le încasăm.
În cele din urmă, am găsit o proprietate într-un cartier liniștit din Chicago.
Era o clădire clasică din Chicago, cu trei apartamente, o casă în spate — coach house, cum îi spuneau americanii — și chiar un teren suplimentar.
Avea chiriași și, cel mai important, un apartament cu două dormitoare în care puteam locui noi.
Prețul era de 96.000 de dolari.
Am reușit să o cumpărăm cu un avans de numai 3,5%, iar chiriile celorlalte locuințe aduceau aproximativ 900 de dolari pe lună.
Pentru doi imigranți aflați la început de drum, era o realizare extraordinară.
Mulțumim, domnule gândac!
Privind în urmă, îmi dau seama că uneori evenimentele cele mai neplăcute din viață ne împing în direcții la care nici nu ne-am fi gândit.
Dacă Maria nu s-ar fi trezit în noaptea aceea cu un gândac pe față, probabil că am mai fi rămas o vreme în apartamentul de pe Marine Drive.
Poate că am fi continuat să economisim pentru o casă obișnuită, fără să ne gândim vreodată să cumpărăm o proprietate cu mai multe apartamente.
Dar un gândac a reușit ceea ce niciun agent imobiliar nu reușise până atunci: să ne convingă că era timpul să devenim proprietari!
Și uite așa, prima noastră investiție imobiliară în America a început cu un țipăt în mijlocul nopții.
Uneori, oportunitățile vin de unde te aștepți mai puțin. Chiar și pe șase picioare!
Ovi, aceasta este versiunea completă în română, pregătită să înlocuiască povestea publicată pe Owl Spit. Am inclus detaliile pe care le-am recuperat din amintirile noastre, iar dialogul și pasajele umoristice sunt reconstituite literar, nu citate exacte.
Ți-a plăcut povestea?
Ajută-ne să păstrăm amintirile vii.