Bunicul nostru
de Adi si Ovi Catanescu
Când eram copii și locuiam în Brăila, bunicul nostru lucra ca șofer de autobuz. El transporta muncitorii din Brăila la un mare combinat chimic, aflat la aproximativ cincizeci de kilometri de oraș.
Din când în când, bunicul venea la noi acasă, îl lua pe unul dintre noi și îl ducea cu el în acea călătorie. Mergeam împreună cu bunicul și cu muncitorii până la combinatul chimic. La întoarcerea în Brăila, pasagerii nu mai erau în autobuz și rămâneam singuri cu bunicul, în autobuzul cel mare și gol.
Ne plăceau foarte mult acele călătorii. Pentru noi era o adevărată bucurie să mergem alături de bunicul în autobuz.
Poate că acesta era și felul lui de a ne răsplăti pentru ajutorul pe care i-l dădusem la construirea a două camere și a unei bucătării de vară la casa din cartierul Hipodrom, unde locuia împreună cu bunica noastră, Ica, și cu mai mulți membri ai familiei.
Cărămizile pe care le folosea erau făcute din chirpici, un material tradițional de construcție. Bunicul amesteca pământ argilos, paie, apă și bălegar de cal. Turna apoi amestecul în cofraje de lemn și lăsa cărămizile să se usuce și să se întărească în căldura soarelui.
Adi și cu mine primiserăm o sarcină importantă: trebuia să mergem prin cartier și să adunăm de pe străzi bălegarul lăsat de cai.
În acea vreme, în Brăila erau foarte puține autoturisme, dar existau multe căruțe și trăsuri trase de cai. De aceea, materialul de care bunicul avea nevoie pentru cărămizile lui se găsea din belșug.
Eram foarte mândri că ne încredințase o misiune atât de importantă. Curățam conștiincioși străzile și aduceam acasă materialul necesar pentru prepararea chirpiciului. Simțeam că și noi îl ajutam pe bunicul să construiască acea extindere a casei.
Poate că minunatele călătorii în autobuzul lui erau răsplata noastră.
Adi își amintește în mod deosebit una dintre călătoriile făcute împreună cu bunicul. Pe când se întorceau de la combinatul chimic, bunicul l-a întrebat:
— Vrei să mănânci niște pepene?
Bineînțeles că Adi a spus da.
Bunicul a oprit autobuzul pe marginea drumului și au mâncat împreună pepenele dulce și delicios. La un moment dat, Adi s-a urcat din nou în autobuz și a trântit ușa șoferului, fără să-și dea seama că bunicul avea încă mâna în dreptul ușii.
Ușa grea i-a strivit mâna.
Bunicul a deschis ușa cu calm. Nu a strigat, nu l-a certat pe Adi și nu și-a arătat supărarea. Deși mâna îi sângera, iar degetele rănite îi tremurau, pe chipul lui nu se vedea nimic din durerea cumplită pe care trebuie să o fi simțit.
I-a spus doar lui Adi să urce în autobuz și și-au continuat drumul spre casă.
Când au ajuns, bunicul nu a povestit nimănui ce se întâmplase cu mâna lui.
Adi nu a uitat niciodată acel moment. Chiar și atunci, fiind copil, a fost uimit de felul în care bunicul a îndurat accidentul, ca și cum aproape nimic nu s-ar fi întâmplat. Știa cât de tare îl rănise și, cu toate acestea, bunicul nu l-a învinovățit și nu l-a făcut să se simtă vinovat.
Mulți ani mai târziu, Adi și cu mine am citit cartea mătușii noastre Adina, Destine. Din paginile ei am aflat mai multe despre anii de închisoare ai bunicului și despre torturile pe care le suferise din partea autorităților comuniste.
Abia atunci am început să înțelegem reacția lui extraordinară din acea zi.
Poate că bunicul a îndurat cu atâta calm durerea mâinii strivite pentru că supraviețuise deja unor suferințe mult mai cumplite. Durerea provocată din greșeală de un nepoțel speriat nu se putea compara cu durerea cumplită, provocată în mod intenționat de torționarii comuniști.
Dar poate că mai exista ceva.
Bunicul știa că Adi nu dorise să-l rănească. El vedea în fața lui un copil care făcuse o greșeală nevinovată și, în loc să-i umple sufletul de teamă și vinovăție, a ales să poarte singur durerea, în tăcere.
Așa era bunicul nostru.
Și poate că acolo se ascunsese tot timpul „scuipatul bufniței”.
Ți-a plăcut povestea?
Ajută-ne să păstrăm amintirile vii.