Gigi, Privighetoarea și o vizită pe care n-am uitat-o niciodată
Unele gesturi au nevoie de o viață întreagă pentru a fi înțelese cu adevărat.
Era prin 1981, la scurt timp după ce terminasem facultatea. Lucram la Slobozia, un oraș nu foarte departe de București, unde fusesem repartizat la primul meu loc de muncă.
Mama murise de curând.
În timpul săptămânii locuiam la Slobozia, într-un apartament pe care tata reușise să mi-l aranjeze printr-un prieten. Încercam să mă obișnuiesc cu noul loc de muncă și cu viața într-un oraș în care nu alesesem eu să ajung.
Într-o zi, pe neașteptate, am primit un semn de la Gigi.
Gigi era vărul mamei mele. Ne cunoșteam, bineînțeles, dar nu avuseserăm niciodată o relație deosebit de apropiată.
Nici până astăzi nu știu cum aflase că mama murise sau cum descoperise că locuiam și lucram la Slobozia.
Dar, cumva, mă găsise.
M-a invitat să ne întâlnim la un restaurant numit Privighetoarea, aflat pe șoseaua București–Constanța, undeva în apropiere de Slobozia.
Restaurantul era renumit pentru ciorba de burtă, una dintre acele mâncăruri românești pe care ori le iubești, ori nici nu vrei să auzi de ele.
Gigi a venit împreună cu un prieten.
Ne-am așezat la masă și am vorbit despre mama, verișoara lui, care murise cu numai o săptămână sau poate câteva săptămâni înainte.
La vremea aceea, invitația mi s-a părut puțin neobișnuită. Nu eram foarte apropiați, iar întâlnirea la un restaurant mi se părea un mod oarecum ciudat de a marca un eveniment atât de trist.
Dar, odată cu trecerea anilor, am început să înțeleg.
Gigi nu venise să sărbătorească nimic. Nu venise nici pentru o masă bună.
Venise să mă consoleze.
Făcuse efortul să mă găsească, să vină până la mine și să împărtășească durerea pierderii unei persoane pe care amândoi o iubiserăm.
Era felul lui de a-mi spune că nu eram singur în acele momente.
Au trecut mai bine de patruzeci de ani de la întâlnirea aceea.
Nu-mi amintesc ce am mâncat, deși n-ar fi exclus să fi fost celebra ciorbă de burtă.
Dar îmi amintesc de Gigi. Îmi amintesc de Privighetoarea. Și, mai ales, îmi amintesc de ce venise.
Astăzi, Gigi este unul dintre puținii veri ai mamei și ai mătușii mele Adina care mai sunt în viață. De curând am schimbat câteva mesaje și, odată cu ele, mi-au revenit în minte amintirile acelei întâlniri.
Nu cred că i-am spus vreodată cât de mult a ajuns să însemne pentru mine gestul lui.
Așa că, Gigi, dacă vei citi vreodată povestea asta, acum știi.
Îți mulțumesc că ai făcut efortul să mă găsești într-un moment în care nici măcar nu știam câtă nevoie aveam de un asemenea gest.
Uneori, gesturile cele mai simple lasă amintirile cele mai trainice.
— Ovidiu Cătănescu
Owl Spit — Pentru că poveștile merită să trăiască mai departe.