Micii indieni din Balta Brăilei
Șapte băieți, două nopți și un milion de țânțari
De Ovidiu Cătănescu
Când eu aveam aproximativ nouă ani, iar fratele meu mai mare, Adi, avea unsprezece, ne-a venit o idee pe care o consideram extraordinară: să petrecem o săptămână întreagă în Balta Brăilei, de cealaltă parte a Dunării.
Cei mai buni prieteni ai noștri, Dănuț și Marian Ioan, au fost imediat încântați de idee. Adi și Marian erau colegi de clasă, iar noi patru petreceam o mare parte din timpul liber împreună.
Expediției noastre i s-au alăturat încă trei prieteni: Bebe Pătrașcu, Marcel Crețu și prietenul meu Marin, căruia îi spuneam Marin Țiganul.
Șapte băieți, pregătiți să cucerească sălbăticia!
Dar mai întâi trebuia să obținem aprobarea mamei.
Mama era cea mai bună prietenă pe care eu și Adi am avut-o vreodată. Avea o încredere extraordinară în noi și ne oferea o libertate de care puțini copii se bucurau, cu condiția să fim responsabili și să avem grijă de noi.
I-am prezentat planul nostru și am asigurat-o că vom respecta toate sfaturile și instrucțiunile ei.
Ne-a ascultat și, spre marea noastră bucurie, a fost de acord. Dar cu o condiție importantă:
— Două nopți! Nu mai mult!
Ne-a spus să luăm suficientă apă de băut, mâncare, lanterne, medicamente și tot ce ne-ar fi putut trebui.
Am acceptat imediat condițiile. La urma urmei, două nopți în sălbăticie erau mai bune decât niciuna!
Manualul nostru de supraviețuire
Pentru această expediție ne pregătiserăm temeinic.
Cumpăraserăm o carte intitulată Micii indieni, în care erau descrise viața indienilor americani, uneltele și armele pe care le foloseau, felul în care le construiau și metodele prin care reușeau să supraviețuiască în natură.
Am studiat cartea cu mare atenție. Pentru noi, devenise un adevărat manual de supraviețuire.
Înarmați cu noile noastre cunoștințe, rucsacuri, frânghii, sârme și alte materiale adunate de acasă, eram convinși că puteam face față oricărei provocări pe care natura ne-ar fi scos-o în cale.
Sau, cel puțin, așa credeam noi!
Plecarea în sălbăticie
În ziua plecării, ne-am trezit în toiul nopții.
Pe la ora trei dimineața, cei șapte aventurieri au pornit la drum, încărcați cu rucsacuri și tot echipamentul necesar.
În jurul orei patru și jumătate eram deja la barca ce urma să ne treacă Dunărea.
La ora șase dimineața ajunseserăm la destinație și ne-am apucat imediat să ne construim noua locuință.
Folosind materialele naturale pe care le găseam în jur, împreună cu frânghiile și sârmele aduse de acasă, am început construcția adăpostului.
Fiecare avea ceva de făcut. Unii lucrau la ridicarea casei, în timp ce alții se ocupau cu pescuitul și pregătirea primei mese.
În numai câteva ore, înainte de prânz, casa noastră era gata!
Eram extraordinar de mândri de ceea ce realizaserăm. Șapte băieți reușiseră să-și construiască propria locuință în mijlocul Bălții Brăilei.
Prinseserăm o mulțime de pește și aduseserăm de acasă mălai pentru a pregăti mămăligă.
Ce ne-am fi putut dori mai mult?
Aveam un acoperiș deasupra capului, mâncare din belșug și întreaga natură la dispoziția noastră.
După o masă copioasă cu pește proaspăt și mămăligă, ne-am petrecut după-amiaza bălăcindu-ne în apă, explorând împrejurimile și bucurându-ne de libertatea noastră.
Viața era minunată!
Până la apusul soarelui.
Invazia țânțarilor
Când s-a apropiat seara, am descoperit singurul lucru pentru care manualul nostru de supraviețuire nu ne pregătise suficient.
Țânțarii!
Și nu câțiva țânțari rătăciți. Veneau în valuri!
Părea că fiecare țânțar din Balta Brăilei primise o invitație specială la tabăra noastră.
Ne-am refugiat în grabă în casa proaspăt construită și am început să astupăm disperați toate găurile și crăpăturile pe care le ignoraserăm în timpul construcției.
Dintr-odată, micile imperfecțiuni ale casei noastre deveniseră probleme arhitecturale majore.
Astupam o gaură, dar țânțarii găseau imediat alta. Oricât ne străduiam, continuau să intre.
În cele din urmă, ne-am acoperit cu tot ce aveam la îndemână și am ajuns chiar să ne băgăm capetele în rucsacuri, încercând să ne protejăm de atacurile neîncetate.
Minunata noastră locuință din mijlocul naturii se transformase într-un restaurant cu autoservire pentru țânțari.
Iar noi eram felul principal!
Cumva, am supraviețuit primei nopți.
Supraviețuitori cu experiență
A doua zi dimineață ne-am trezit considerabil mai înțelepți.
Învățaserăm o lecție importantă despre construcții: o casă care te apără de vânt și ploaie nu te apără neapărat și de țânțari.
Am petrecut o parte din zi îmbunătățindu-ne adăpostul și încercând să închidem toate locurile prin care inamicii noștri ar fi putut pătrunde.
În rest, ne-am continuat aventura.
Am pescuit, am gătit, ne-am bălăcit în apă și ne-am bucurat din plin de viața noastră de mici exploratori.
Deveniserăm deja niște adevărați experți în supraviețuirea în sălbăticie.
Cel puțin așa ne consideram noi.
Din păcate, țânțarii nu fuseseră informați despre progresele noastre.
Când a venit seara, s-au întors în forță!
În ciuda tuturor îmbunătățirilor aduse casei, a doua noapte s-a transformat într-o nouă ocazie de a face donații generoase de sânge populației locale de țânțari.
Dimineața următoare, am ajuns cu toții la aceeași concluzie.
Două nopți erau mai mult decât suficiente!
Era timpul să ne facem bagajele și să ne întoarcem acasă.
Înapoi la cea mai bună prietenă a noastră
Ne-am strâns lucrurile și am pornit înapoi spre Brăila, obosiți, dar încântați de aventura noastră.
Mama a fost extraordinar de fericită să ne vadă.
Ne-a ascultat cu mare interes în timp ce îi povesteam despre expediție, despre casa pe care o construiserăm, despre peștii prinși și gătiți, despre bălăceala în apă și, bineînțeles, despre luptele noastre eroice cu țânțarii.
Plecaserăm de acasă șapte băieți care citiseră o carte despre supraviețuirea în natură.
Ne întorseserăm cu două nopți de experiență practică și, probabil, cu ceva mai puțin sânge în vene!
Dar se întâmplase și ceva mult mai important.
Mama avusese încredere în noi și ne permisese să pornim în această aventură. Noi ne pregătiserăm, respectaserăm înțelegerea de a petrece numai două nopți în baltă și ne întorseserăm acasă cu bine.
Experiența i-a dat și mai multă încredere în noi.
Pentru mine și Adi, a fost încă un capitol minunat al copilăriei noastre, făcut posibil de o mamă care înțelegea că, pentru a crește, copiii au nevoie de libertatea de a explora, de a experimenta și de a descoperi lumea pe cont propriu.
Nu am uitat niciodată acele două nopți din Balta Brăilei.
Cât despre planul nostru inițial de a petrece acolo o săptămână întreagă, după două nopți de luptă cu țânțarii eram mai mult decât fericiți să respectăm înțelegerea cu mama!
Învățaserăm foarte multe despre supraviețuirea în natură.
Mai ales că țânțarii se pricepeau la asta mult mai bine decât micii indieni!
Ți-a plăcut povestea?
Ajută-ne să păstrăm amintirile vii.