Tată, avem o problemă!
De Ovidiu Cătănescu, cu amintiri și contribuții de la fratele său, Adi
Laboratorul nostru din subsol
Când eu și fratele meu, Adi, eram copii și locuiam în Brăila, subsolul blocului nostru era mult mai mult decât un simplu loc de depozitare.
Era lumea noastră. Între acvariile mele pline cu pești tropicali și colecția de peruși a lui Adi, aveam deja ceva ce semăna cu o mică grădină zoologică. Dar animalele nu erau singura noastră pasiune. Ne plăcea foarte mult și să facem experimente.
Într-o zi, ne-a venit o idee ambițioasă, inspirată de utilizarea perdelelor de fum în armată.
Aflaserăm că militarii puteau folosi nori groși de fum pentru a ascunde mișcările soldaților și echipamentele militare de ochii inamicului. Ni se părea o tehnică extraordinară, care putea fi foarte utilă pe câmpul de luptă.
Bineînțeles că am vrut să vedem dacă am putea reproduce și noi o asemenea perdea de fum.
Și ce loc ar fi fost mai potrivit pentru un experiment militar atât de important decât subsolul blocului nostru din Brăila?
La aventură au participat și prietenii noștri, Marian și Dănuț. Aveam substanțe chimice obținute de la școală și de la întreprinderea unde lucra tata, eprubete, apă distilată și alte ustensile de laborator.
Aveam tot ce credeam noi că ne trebuie pentru a deveni oameni de știință sau, poate, inventatori militari.
Exista însă un mic amănunt pe care îl trecuserăm cu vederea.
Militarii probabil știau cum să oprească producerea fumului după ce acesta își îndeplinea misiunea.
Noi nu știam.
Începe experimentul
Ne-am pregătit experimentul în subsol, nerăbdători să vedem dacă vom reuși să producem o adevărată perdea de fum.
Și am reușit!
Reacția chimică a început să producă fum și, în scurt timp, cantitatea de fum a depășit cu mult așteptările noastre.
Fumul continua să iasă, umplând subsolul și răspândindu-se prin bloc.
La început, probabil că am fost încântați de succesul nostru. Până la urmă, reușiserăm să reproducem tehnica militară care ne inspirase.
Dar entuziasmul nostru s-a transformat repede în panică.
Fumul continua să iasă.
Știam cum să pornim reacția chimică, dar nimeni nu se gândise cum am putea s-o oprim!
După cum mi-a amintit Adi de curând, astăzi putem râde de această întâmplare, dar atunci eram disperați. Nu ne trecuse prin cap ce vom face dacă reacția va continua mai mult decât ne-am fi dorit.
Iar acum era cam târziu să începem să ne gândim la asta.
Strălucita noastră operațiune militară ne scăpase complet de sub control.
Arde blocul!
În scurt timp, fumul a atras atenția vecinilor, care, pe bună dreptate, au crezut că undeva în bloc izbucnise un incendiu.
Între timp, noi ne retrăseserăm în boxa noastră din subsol, încuiaserăm ușa, deschiseserăm ferestrele și așteptam ca situația să se îmbunătățească.
Dintr-odată, meseria de om de știință nu ni se mai părea chiar atât de distractivă.
Auzeam agitația de afară, dar cu siguranță nu ne grăbeam să ieșim și să explicăm ce se întâmplase.
La un moment dat, am auzit o voce cunoscută.
Era tata.
S-a apropiat de ușa încuiată și ne-a întrebat încet:
— Sunteți acolo? Sunteți bine?
L-am asigurat că eram teferi.
Bineînțeles, tata știa sau își dăduse deja seama ce se întâmpla.
La urma urmei, chiar el ne procurase o parte dintre substanțele chimice și materialele pe care i le ceruserăm.
Fără să-și dea seama, devenise complice la marea noastră aventură științifică.
Iar asta îl punea într-o situație destul de delicată.
Cum ar fi putut să ne tragă o ceartă zdravănă când, fără să vrea, contribuise chiar el la realizarea experimentului?
Dacă ar fi existat vreodată un moment potrivit pentru celebra replică din filmul Apollo 13, acesta ar fi fost:
— Tată, avem o problemă!
Din păcate, tata nu era centrul de control al misiunii, iar noi nu eram astronauți.
Eram doar patru băieți într-un subsol din Brăila, înconjurați de consecințele propriei noastre idei geniale.
Un experiment pe care nu l-am uitat niciodată
Până la urmă, fumul s-a risipit, iar subsolul nostru a revenit la normal.
Experimentul demonstrase, fără îndoială, că eram capabili să producem o perdea de fum. Dar mai demonstrase și că patru tineri oameni de știință entuziaști ar trebui, probabil, să se gândească la felul în care se va termina un experiment înainte de a-l începe.
După mulți ani, Adi mi-a amintit cât de speriați fuseserăm atunci.
Nu era vorba doar că produseserăm mai mult fum decât ne așteptam. Porniserăm o reacție chimică fără să știm cum s-o oprim.
Astăzi, bineînțeles, putem râde de întreaga aventură.
Încă mi-l imaginez pe tata stând în fața ușii încuiate a boxei, întrebându-ne încet dacă suntem bine și știind că o parte dintre materialele care provocaseră toată această încurcătură proveneau chiar de la el.
Noi ne propuseserăm să reproducem o perdea de fum militară, despre care credeam că ar putea fi foarte utilă pe câmpul de luptă.
În schimb, am reușit să-i convingem pe vecini că blocul luase foc și să-l transformăm pe tata într-un complice fără voie.
Carierele noastre militare nu au mai decolat niciodată.
Dar, în ceea ce privește perdelele de fum, demonstraserăm că eram perfect capabili să producem una.
S-o oprim era cu totul altă poveste! 🦉
Ți-a plăcut povestea?
Ajută-ne să păstrăm amintirile vii.