Spiritele de pe strada Covasna
Două amintiri misterioase de familie
De Ovidiu Cătănescu, cu amintiri și completări de la fratele său, Adi, și mătușa Adina
Mesajul pe care nimeni nu și-ar fi dorit să-l primească
Îmi amintesc de o seară petrecută în apartamentul nostru de pe strada Covasna, din cartierul Berceni, București, pe vremea când bunicii locuiau cu noi, iar mătușa mea Adina venise în vizită.
Eram cu toții adunați în sufragerie, în jurul mesei. Pe masă se afla o foaie de hârtie pe care erau scrise toate literele alfabetului. Lângă ea era o farfurioară foarte mică, din serviciul nostru de cafea.
Mama era cea care conducea ceea ce aș putea numi un experiment spiritist.
În mod obișnuit, participanții țineau câte un deget pe farfurioară, așteptând ca aceasta să se deplaseze de la o literă la alta. Dar, după cum își amintește Adi, în acea seară, la început, nimeni nu atingea farfurioara, care era întoarsă cu fața în jos.
Eram cu toții relaxați, poate chiar prea relaxați, și nu păream să luăm experimentul foarte în serios.
Mama a întrebat, aproape în glumă:
— Este vreun spirit în această cameră?
Și atunci farfurioara s-a mișcat.
Nimeni nu o atingea.
Am înghețat cu toții.
Dintr-odată, atmosfera relaxată dispăruse. Ceea ce începuse aproape ca o joacă devenise o experiență care ne-a speriat pe toți.
Mama și-a așezat două degete pe farfurioară și a continuat experimentul. Farfurioara a început să se deplaseze de la o literă la alta, indicând răspunsul la prima întrebare:
D. A.
DA.
Mama a continuat:
— Ești un spirit bun sau rău?
Farfurioara a început din nou să se miște, indicând trei litere:
R. A. U.
RĂU.
În acel moment, am început să trăiesc o senzație mult mai tulburătoare decât o simplă frică.
Era un sentiment ciudat, profund neliniștitor, pe care nu-l puteam explica. Ceva din ceea ce se întâmpla în acea cameră îmi provoca o stare de neliniște cu totul neobișnuită.
Singura dată când îmi amintesc să fi trăit o senzație asemănătoare a fost când am văzut filmul Exorcistul.
Numai că de data aceasta nu mă uitam la un film.
Eram în sufrageria noastră, la masa familiei, și o priveam pe propria mea mamă, care ținea două degete pe o farfurioară ce părea să se deplaseze de la o literă la alta.
Eu și Adi eram deja la liceu și o cunoșteam foarte bine pe mama. Niciunul dintre noi nu avea vreun motiv să creadă că încerca să ne păcălească, iar acest lucru făcea experiența și mai tulburătoare.
Nu-mi mai amintesc toate întrebările care au urmat și nici răspunsurile primite. Dar ultimul schimb de întrebări și răspunsuri mi-a rămas întipărit în memorie.
Spre sfârșitul serii, mama a întrebat:
— Când o să mor?
Farfurioara a început să se deplaseze de la o literă la alta, formând un singur cuvânt:
C. U. R. Â. N. D.
CURÂND.
Apoi mama a pus ultima întrebare:
— De ce o să mor?
Farfurioara a început din nou să se miște pe foaia cu alfabetul.
R. A. C.
RAC.
Un cuvânt care dezvăluie vârsta spiritului
Privind retrospectiv, Adi a remarcat un amănunt deosebit de important, căruia nu îi acordaserăm suficientă atenție la vremea respectivă.
Când spiritul rău a răspuns la întrebarea mamei despre boala de care urma să moară, a folosit cuvântul „rac”, nu „cancer”.
„Rac” este un termen vechi, folosit odinioară pentru a desemna această boală cumplită. În perioada în care a avut loc experimentul nostru, cuvântul nu mai era folosit în mod curent, fiind cunoscut mai ales de persoanele foarte în vârstă.
Niciunul dintre cei prezenți la acea ședință nu ar fi folosit în mod obișnuit acest termen.
Originea cuvântului „rac” este mult mai veche decât ne-am fi imaginat. Termenul își are rădăcinile în medicina Greciei antice, unde tumorile au fost comparate cu forma unui crab. Mai târziu, denumirea a fost tradusă în latină prin „cancer”. În limba română, „rac” a rămas o denumire populară a bolii, cunoscută mai ales generațiilor mai vechi.
Pentru Adi, această istorie a cuvântului întărește convingerea că spiritul cu care mama părea să comunice aparținea unei alte epoci.
Și eu cred că Adi are dreptate în privința semnificației acestui detaliu. Folosirea cuvântului „rac” în acea seară reprezintă, pentru noi, încă un indiciu despre identitatea și vechimea spiritului cu care mama părea să comunice.
Acela a fost sfârșitul experimentului nostru.
Nu după mult timp, mama s-a îmbolnăvit. În cele din urmă, a murit de cancer pulmonar.
Boala și moartea mamei merită o poveste separată. Dar nu am uitat niciodată acea seară de pe strada Covasna, senzația ciudată pe care am trăit-o și nici cele două răspunsuri indicate de mica farfurioară.
Adina și chipul din verighetă
Recent, când am vorbit cu mătușa mea Adina, ea mi-a confirmat că își amintește ședința de spiritism din Covasna.
Apoi, împreună cu Adi, m-a ajutat să reconstitui o altă experiență extraordinară, petrecută pe vremea când Adina locuia cu noi în București.
Prietenia noastră cu familia Pătrașcu începuse încă din copilărie, pe vremea când locuiam în Brăila.
Bebe Pătrașcu era unul dintre prietenii noștri din cartier. Când ne-am mutat la București, Bebe a locuit la început cu noi, în apartamentul nostru. După aproximativ trei luni, s-a mutat la București și restul familiei sale.
Mama lui Bebe, doamna Pătrașcu, a fost cea care i-a povestit Adinei despre un experiment destul de neobișnuit.
Pe atunci, Adina avea treizeci de ani și locuia cu noi în apartamentul de pe strada Covasna.
Începuse să fie îngrijorată că nu se va mai mărita niciodată și că va rămâne fată bătrână.
Într-o zi, doamna Pătrașcu i-a povestit despre un ritual prin care o femeie nemăritată ar fi putut să vadă chipul viitorului ei soț.
Firește, Adina a devenit interesată.
Doamna Pătrașcu i-a explicat exact ce trebuia să facă și i-a dat chiar ea o verighetă pentru experiment.
Adina trebuia să pregătească un pahar cu apă și să introducă verigheta în el. Paharul urma să fie așezat pe o farfurie acoperită cu nisip, iar de o parte și de alta trebuiau puse două sfeșnice cu lumânări.
Într-o seară, toată familia noastră plecase la o petrecere. Acasă rămăseseră numai Adina și fratele meu, Adi.
Era ocazia perfectă pentru experiment.
Adina a pregătit totul exact așa cum o învățase doamna Pătrașcu.
Dar, înainte să intre în camera ei, i-a dat lui Adi un avertisment destul de neobișnuit:
— Dacă mă auzi țipând, să vii imediat la mine în cameră!
Nu pot decât să-mi imaginez ce-o fi gândit Adi când a auzit asta!
Apoi Adina a intrat în cameră și a început experimentul.
S-a uitat cu atenție prin verigheta aflată în paharul cu apă.
Și acolo, după cum își amintește ea, a văzut chipul unui bărbat.
Apoi s-a întâmplat ceva și mai surprinzător.
A văzut și chipurile a doi copii.
Adina își amintește foarte clar această experiență, chiar și după atâția ani.
În anul următor l-a cunoscut pe Dan, bărbatul care avea să-i devină soț.
S-a căsătorit la treizeci și unu de ani, iar împreună au avut doi băieți, Răzvan și Bogdan.
Și Adi își amintea această poveste. Recent, mi-a mărturisit că își amintește mai ales rugămintea Adinei de a veni imediat la ea dacă o auzea țipând.
Când am vorbit cu Adina, am vrut să aud întâmplarea chiar de la ea și să mă asigur că am înțeles corect toate detaliile.
Am întrebat-o câți ani avea când a făcut experimentul.
— Treizeci, mi-a răspuns.
Apoi am întrebat-o dacă era absolut sigură că totul se întâmplase exact așa cum își amintea.
M-a asigurat că povestea este adevărată și că nu m-ar minți niciodată.
Și eu o cred.
Epilog: Misterul zilei de 6 decembrie
Povestea ședinței de spiritism din Covasna nu s-a încheiat odată cu acea seară. Cel puțin, nu pentru Adi.
Recent, fratele meu mi-a amintit un detaliu pe care eu îl uitasem: comunicarea cu spiritul avusese loc pe 6 decembrie.
Și, după cum își amintește el, de atunci, în fiecare an, ziua de 6 decembrie părea să aducă familiei noastre câte un necaz.
Într-un an a luat foc bradul de Crăciun. În altul a plesnit o țeavă de la calorifer. Au urmat și alte întâmplări neplăcute, până când această dată a început să capete o semnificație aparte.
Dar cea mai dureroasă coincidență avea să vină mai târziu.
Mama noastră a murit tot pe 6 decembrie.
Adi își amintește că, odată cu moartea ei, s-a încheiat și șirul necazurilor care păreau să ne urmărească în fiecare an, în aceeași zi.
Dar povestea acestei zile nu se termină aici.
Pe 6 decembrie 1990 s-a născut fiul meu, Gabriel.
Când i-am amintit lui Adi această coincidență, mi-a spus că știa și că văzuse întotdeauna în nașterea lui Gabriel, în aceeași zi, un semn bun.
Astfel, o dată care pentru noi era legată de o întâmplare misterioasă din tinerețe, de un șir de necazuri și de pierderea mamei noastre a devenit și o zi de bucurie.
Poate că toate acestea nu sunt decât coincidențe. Poate că noi, oamenii, încercăm să găsim legături între întâmplările care ne-au marcat viața, mai ales atunci când este vorba despre cei pe care îi iubim.
Dar pentru familia noastră, 6 decembrie nu va mai fi niciodată o zi oarecare.
Este ziua unei întâmplări pe care nici astăzi nu știm cum să o explicăm, ziua în care am pierdut-o pe mama și ziua în care îl sărbătorim pe Gabriel.
Iar undeva, în spatele tuturor acestor amintiri, rămâne misterul acelei farfurioare care s-a mișcat fără ca nimeni să o atingă, într-o seară de decembrie, în casa noastră de pe strada Covasna.
Ți-a plăcut povestea?
Ajută-ne să păstrăm amintirile vii.